cate ceva despre cartile copilariei

luni, 7 septembrie 2026

Schițe vesele

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog să nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale, ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă! Ne înțelegem cu greu, fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat – Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic. Cu adevărat sunt norocos. Melcul acesta nu este un melc oarecare, ci este un profesor emerit care predă arta fugii... de realitate. Mi-a explicat fără să intre prea mult în detalii că se poate vorbi despre două concepții majore în fuga de realitate. Prima este retragerea – cea pe care el o practică la nivel de artă – și cea de-a doua este deghizarea. Și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu existența unui filtru care se interpune între subiect și realitate. Atunci când vorbim de retragere, filtrul devine distanța, iar când vorbim despre deghizare, filtrul devine costumul. Acesta a fost momentul în care am venit cu o obiecție și anume: nu ne alegem de fiecare dată costumele, uneori luăm ceea ce găsim (a se vedea cazul meu, îmbrăcat în zână). Deși nu spusesem nimic despre Dunăre sau leuștean, melcul a făcut niște ochi mari și mi-a zis că obiecția mea nu reprezintă un contraargument la ceea ce susține el. Eu având posibilitatea de a nu mă deghiza. A fost rândul meu să casc niște ochi mari către el. Pentru a mă scuti de prea multă teorie, îmi propune să citesc câteva Extemporale... și alte lucrări scrise ale celor mai buni studenți ai săi și dacă mai sunt lucruri de clarificat, discutăm după aceea. Acum înțeleg mai bine că realitatea poate constitui în sine forma supremă de deghizare; că fuga perfectă de realitate este o imposibilitate; că iluzia face parte din realitate, iar confruntarea directă cu lumea reprezintă un bun test de verificare. Melcul este de acord cu mine și îmi propune un rămășag. Dacă îl țin și îl câștig îmi va arăta o scurtătură către locul întâlnirii, dacă nu, rămâne să mă descurc eu cum oi ști și să plătesc consumația, căci el nu mai avea nici măcar un leuștean. Sunt de acord cu rămășagul și iată că melcul face un semn și în local intră un grup de copii cu coronițe pe frunte și în mâini cu diplome. Melcul mă roagă să-i număr și să-i spun care dintre cei 32 de premianți este cel adevărat. Pun totul Sub lupă și îmi dau seama că este posibil să fi pierdut ceva din vedere. Simt că melcul m-a șmecherit cumva, dar încă nu îmi dau seama cum. Nu-i vorbă, consumația o plătesc, rămân însă cu întrebarea cine este adevăratul premiant?

Rulez în minte tot felul de scenarii plecând de la o altă întrebare și anume, cum devine cineva premiant? Îmi propun să citesc tot felul de cărți și să descopăr în felul acesta care sunt caracteristicile definitorii ale unei persoane care poate obține acest calificativ. Merg la bibliotecă și cer o bibliografie, citesc numai nume grele din psihologie. Recunosc, am un ușor recul și întreb dacă aș putea începe cu ceva mai ușor. Bibliotecara surâde și îmi spune că aș putea începe cu ceva literatură pentru copii, cunoscut fiind faptul că autorii sunt uneori niște fini psihologi. Îmi propune să citesc Mircea Sântimbreanu – Schițe vesele.

O lectură plăcută, reconfortantă în care universul școlar este studiat temeinic, iar rezultatele sunt predate sub formă de lecții fără morală explicită. De altfel, chiar titlul cărții ne arată că nu este necesar să ne încrâncenăm, suntem la început de drum, suntem în stadiul de schiță. Acum este momentul în care liniile desenului își caută cel mai bun loc în spațiu, iar această căutare poate avea uneori rezultate amuzante. Copiii sunt la început de drum, iar conturul personalității lor este abia schițat. Apar diferite atitudini și comportamente care se cer a fi corijate, iar cea mai bună soluție este să vorbim despre ele fără însă a deveni didactici.

Povestirile lui Mircea Sântimbreanu din acest volum sunt cele pe care le cunoaștem deja, căci o parte din ele se regăsesc în volumele despre care deja am discutat, iar cele inedite orbitează tot în jurul întâmplărilor din clasă, de la lecție, de acasă, din tabără, pun în evidență relațiile dintre copii fie ei de aceeași vârstă, fie de vârste diferite.

Dar să știți că și adulții au ce învața, uite, în povestirea Un ambițios, îl avem pe Sandu Bundache care nu admite să fie certat pe nedrept... „se pare că mama neglijează această nobilă trăsătură a fiului său și... îl ceartă mereu, pentru toate nimicurile“. Un astfel de nimic este și acela când profitând de gerul năprasnic a pus apă în galoșii bunicii, așa cam cât un deget, și când să-i încalțe bunica...a constatat că i s-au umflat picioarele. Da, și mama l-a certat deși, este un pic amuzant. Sandu s-a simțit vexat și a hotărât să nu mai mănânce nimic pentru a o pedepsi pe mamă. Îmbiat cu toate bunătățile, Sandu se ambiționează și nu mănâncă nimic din ceea ce îi dă mama, dar din ceea ce îi dă bunica pe ascuns se satură îndeajuns încât să țină ambiția în continuare. Vi se pare cunoscut acest model de relaționare?

Mai este o povestire care îmi place – O mare rușine – în care un adult, chiar autorul, trăiește niște evenimente care îl marchează profund. Aflat în vizită la familia Ionescu, autorul povestește că i s-au adus lemnele pentru foc, dar Lică – băiețelul gazdelor – îl întrerupe pentru fiecare amănunt și îl corectează la zecime. Nu era după-masă, era la prânz; nu era lemn de fag, era de stejar; nu erau uscate, erau verzi... și când a intrat în curte, calul s-a poticnit, a căzut în bot și-a spart dinții și și-a rupt și coada, zice Lică. Povestitorul este contrariat deoarece nimic din toate acestea nu s-au întâmplat, dar comesenii aleg să îl creadă pe Lică, care are niște argumente imbatabile. Adevărul trebuie să iasă la iveală, fapt pentru care autorul merge le nenea Zaharia, căruțașul care a adus lemnele, cumpără calul, care este dovada supremă. De aici lucrurile curg din ce în ce mai rău și povestea ajunge să fie cunoscută din Timișoara până în Constanța. Se organizează o comisie de expertiză care va stabili cine spune adevărul, Lică sau autorul. Doar că în tot acest timp calul are parte de tot felul de accidente care îl aduc în starea descrisă de Lică. Ce este de făcut, vă întreb eu, ne întreabă și autorul.

Această povestire ne arată un Mircea Sântimbreanu care este preocupat și de alte idei, în afara celor care țin de universul școlar. Absurdul pare să fie un element a cărui gravitate poate fi ușor translatată astfel încât totul să pară o joacă și să stârnească zâmbete. Iar dacă ne gândim la problema melcului – profesor emerit de arta fugii – putem constata că realitatea depinde de cel care o măsoară sau te pomenești că depinde de instrumentul de măsurat.

Temă: Dar ce vină are calul?

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: Sorin Obreja

Editura: Tineretului

Redactor: IORDANA URECHE

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Dat la cules 01.04.1969. Bun de tipar 24.06.1969. Apărut 1969. Comanda nr. 9014. Tiraj 28 100. Broșate 18 400 + legate 9 700. Hârtie Tipar Înalt B de 63 g/m 2 . 610 x 860/16. Coli editoriale 8,25. Coli de tipar 9,5. A. 301. C Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

vineri, 28 august 2026

Fata de lut

Copiii vor rămâne copii și una dintre sarcinile adulților este educația, astfel încât atunci când vor ajunge mari – de copii, zic! să fie niște adulți frumoși, omenoși, politicoși. Harnici și cinstiți, chibzuiți și răbdători, săritori în a da o mână de ajutor la nevoie – așa să fie copiii pe care vrem să-i vedem mari. Dar până acolo e cale lungă să ne-ajungă și drumul este plin de primejdii, ispite și obstacole. De folos ne-ar fi puterea exemplului, dar ce te faci când vezi că adulții nu-s de fiecare dată potriviți pentru a deveni modele de urmat? Nimic mai simplu, inventezi povești! Dar fiind un pic șnapani și știind că o poveste poate fi trecută cu ușurință în registrul basmului, punem bucățele mici de adevăr în elementele care o construiesc astfel încât cititorul / ascultătorul să recunoască realitatea și să nu se îndoiască de adevărul celor povestite.

Poveștile Vioricăi Nicoară sunt asemeni unor pilde cu ajutorul cărora copilul să-și însușească, să înțeleagă care este atitudinea potrivită sau norma comportamentală de dorit. Sunt niște povești cinstite, nu ascund secrete mari și poți descoperi un adevăr care în poveștile clasice nu își găsește locul. Uite de exemplu fratele mai mic, în poveștile clasice este cel napăstuit, supus umilințelor, dar până la urmă el va izbândi în ciuda tuturor piedicilor. În poveștile despre care vorbim putem să întâlnim un frate mai mic neghiob și rău intenționat, leneș și hoț care va încerca să își însușească meritele fratelui mai mare care este harnic și priceput. Până la urmă, viclenia fratelui mai mic va fi dată la iveală, el își va însuși lecția și va pleca rușinat înțelegând că hainele pe care le poartă trebuie să fie pe măsura sa și nu pe măsura altora.

Vreau să remarc cadrul acestor povești care este preponderent rural, fără însă ca aceasta să însemne că politețea de la țară ar trebui să fie diferită față de cea de la oraș. Nu, omul trebuie să rămână om oriunde s-ar afla, fie că este în pădure, în câmpie, la munte, în oraș, pe stradă, pe uliță, în casă sau în vilă. Acest cadru al acțiunii vrea să arate cititorului – pe care eu îl bănuiesc a fi mai degrabă de la oraș – că trăsăturile de personalitate pe care le dorim modelate pot fi întâlnite peste tot. Deși întâlnim împărați, fete de împărați, păduri ce par fermecate, tușici și mătușici, poveștile acestea nu depășesc niciodată pragul spre basm. Este căutat acest aer de autentic pentru a stârni identificarea, dar în același timp și pentru a pune o distanță care să mențină cititorul în siguranță. Într-o poveste – Bătrâna de pe covor – orașul își face apariția, dar el este văzut cumva ca un loc în care calitățile morale sunt lăsate pe un plan secund, aici având prioritate mai ales modul de a face bine, vorbind mai ales de activitate. Important este rezultatul, nu procesul. Dar este doar o umbră și în plus este o interpretare ușor taxabilă ca fiind subiectivă.

Dacă aveți 29 de minute vă propun să ascultați o adaptare a poveștii Traista fermecată, aflată pe fața B a unui disc apărut la Electrecord în 1984. Pentru această înregistrare, traista nu mai este fermecată, ci buclucașă. O schimbare de cuvânt, dar și de perspectivă, căci buclucaș ne aduce mai aproape de lumea întâmplărilor omenești, în care doi frați rămași orfani pleacă în căutarea unei traiste care le poate asigura, fără prea mare efort, toate mesele zilnice. Așadar, nu magia este cea care ne pune în încurcătură, ci mintea noastră scurtă și dorința de a trage chiulul de la muncă. Protagoniștii poveștii sunt Naratorul, Constantin Moruzan; Bărbatul, Ion Manta; Colinaș, Ion Caramitru; Femeia, Victoria Mierlescu; Marinaș, Cornel Vulpe; Mătușa, Eugenia Bosînceanu.

Temă: Cum se recunoaște un model demn de urmat?

Autor: VIORICA NICOARĂ (28 august 1924 - )

Copertă și ilustrații: RONI NOËL

Editura: Ion Creangă

Lector: VINICIU GAFIȚA

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Apărut 1970. Comanda nr. 9157. Hârtie offset A de 100 g/m2 700 x 1000/16. Coli de tipar 5,25

miercuri, 19 august 2026

Cărți, serii și colecții Editura «Ion Creangă» (catalog)

Sunt niște luni bune intrate în sac de când tot meșteresc și migălesc, rotunjesc și împlinesc la o idee care n-a venit tocmai din senin. Recunosc acum – îmi plac cărțile pentru copii! Cum am ajuns aici? Asta este o poveste care presupune niște vacanțe de vară petrecute la țară, undeva în județul Ialomița și, țineți-vă bine, unde exista pe vremea aceea o bibliotecă sătească. Mai presupune și ceva spirit scorbolitor (asta-i un cuvânt de-ale Maiei, bunica mea) și plăcerea de a citi povești fiicei mele. Mă rog, anii au trecut și eu am rămas cu poveștile, cu ilustrațiile, cu toate aceste cărți pe care le consider încântătoare și sper ca și alții să le găsească la fel.

Revin la idee și vă spun că am simțit uneori nevoia de mai multă organizare, de posibilitatea de a căuta folosind toate șmecheriile pe care tehnologia le aduce, de a prinde măcar un mic firicel din ghemul asta mare, pe care îl numim generic, literatură pentru copii și pe care îl putem concretiza în fiecare carte care a fost editată de o editură sau alta. Interesul meu este reprezentat de cărțile apărute în Editura Tineretului, respectiv de cele apărute în Editura Ion Creangă. Dar care sunt aceste cărți?

Sigur, există câteva cataloage, dar acestea sunt greu accesibile, spre imposibil de găsit, fapt pentru care m-am hotărât să îmi pun la bătaie resursele astfel încât să strâng la un loc cărțile care au fost tipărite sub egida editurii Ion Creangă. Las de-o parte Editura Tineretului, acolo lucrurile sunt mai complicate, dar mă mai lupt din când în când cu câte o serie sau colecție.

Sunt în fața acestui munte și ghidul meu mi-a lăsat o hârtie pe care scrie HCM (Hotărârea Consiliului de Miniștri) nr. 2215/1969. Este actul care, printre altele, înființează Editura Ion Creangă. Prima bornă a traseului este aici, iar articolul 3, litera c spune: Editura «Ion Creangă», cu sediul în municipiul Bucureşti, care va avea ca obiect de activitate editarea lucrărilor (originale şi traduceri) din domeniul literaturii pentru copii preşcolari şi şcolari mici, în limba română şi în limbile naţionalităţilor conlocuitoare.

Consider că încercarea asta a mea de a strânge la un loc toate cărțile care au fost tipărite în editura Ion Creangă este sortită eșecului, dar nu îmi pasă, căci fiecare carte pe care reușesc să o indexez este un pas care merită făcut și mă aduce mai aproape de ceea ce reprezintă definiția unui ideal.

Nu sunt nebun, îmi place să visez!

Traseul începe, așadar, în luna decembrie a anului 1969. Iar dacă decembrie este luna cadourilor, trebuie sa recunoaștem că puține daruri sunt mai potrivite pentru copii decât o carte. Am ales ca punct terminus tot o lună decembrie – cea din 1989. Consider că aceasta este perioada – știu că pot fi considerat cinic – de aur, dar vreau să folosesc cuvântul acesta deoarece este valoros, este bogat în semnificații și mi se pare că descrie foarte bine atmosfera din jurul acestei editurii sau cel puțin așa cum o văd eu. Această editură a scos la iveală un filon de creativitate pe care l-a exploatat în condițiile unor timpuri care au devenit din ce în ce mai dificile. Măiestria lucrărilor executate aici a fost recunoscută la târguri de profil internaționale și a fost recompensată cu multe medalii și premii.

Am totuși nevoie și de alte borne care să mă ajute pe traseu. Una dintre întrebările la care trebuie să găsesc un răspuns este cât de multe titluri putea să tipărească Editura Ion Creangă într-un an. Socot că 200 ar fi un număr rezonabil, ceea ce înseamnă, pentru cei douăzeci de ani pe care mi-am propus, undeva spre 4000 de titluri de indexat... a! e ceva treabă de făcut.

Sper să nu intru în aria profeției care se autoîmplinește, dar socotealea mea pare să aibă ceva ancoră în realitate. Într-un interviu acordat Tiei Șerbănescu și publicat în România Liberă din 6 octombrie 1970 (anul XXVIII, nr. 8072), Tiberiu Utan, directorul Editurii Ion Creangă, vorbea despre activitatea editurii din decembrie 1969 până în octombrie 1970: 117 titluri tipărite în 3 milioane de exemplare.

Ascensiunea a început, am făcut deja peste 500 de pași și sper ca acest marcaj – pe care vă invit să dați click – să nu îl rătăcesc și încet, încet, cu fiecare pas făcut, vă invit să descoperiți acest munte... de cărți.

vineri, 7 august 2026

Sub lupă

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog să nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale, ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă! Ne înțelegem cu greu, fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat – Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic. Cu adevărat sunt norocos. Melcul acesta nu este un melc oarecare, ci este un profesor emerit care predă arta fugii... de realitate. Mi-a explicat fără să intre prea mult în detalii că se poate vorbi despre două concepții majore în fuga de realitate. Prima este retragerea – cea pe care el o practică la nivel de artă – și cea de-a doua este deghizarea. Și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu existența unui filtru care se interpune între subiect și realitate. Atunci când vorbim de retragere, filtrul devine distanța, iar când vorbim despre deghizare, filtrul devine costumul. Acesta a fost momentul în care am venit cu o obiecție și anume: nu ne alegem de fiecare dată costumele, uneori luăm ceea ce găsim (a se vedea cazul meu, îmbrăcat în zână). Deși nu spusesem nimic despre Dunăre sau leuștean, melcul a făcut niște ochi mari și mi-a zis că obiecția mea nu reprezintă un contraargument la ceea ce susține el. Eu având posibilitatea de a nu mă deghiza. A fost rândul meu să casc niște ochi mari către el. Pentru a mă scuti de prea multă teorie, îmi propune să citesc câteva Extemporale... și alte lucrări scrise ale celor mai buni studenți ai săi și dacă mai sunt lucruri de clarificat, discutăm după aceea. Acum înțeleg mai bine că realitatea poate constitui în sine forma supremă de deghizare, că fuga perfectă de realitate este o imposibilitate, că iluzia face parte din realitate, iar confruntarea directă cu lumea reprezintă un bun test de verificare. Melcul este de acord cu mine și îmi propune un rămășag. Dacă îl țin și îl câștig îmi va arăta o scurtătură către locul întâlnirii, dacă nu, rămâne să mă descurc eu cum oi ști și să plătesc consumația, căci el nu mai avea nici măcar un leuștean. Sunt de acord cu rămășagul și iată că melcul face un semn și în local intră un grup de copii cu coronițe pe frunte și în mâini cu diplome. Melcul mă roagă să-i număr și să-i spun care dintre cei 32 de premianți este cel adevărat.

Tare bine mi-ar fi prins ca în drumul meu să o fi salvat pe regina albinelor și aceasta să-mi fi dat o bucățică de aripă în care să suflu acum când sunt la ananghie și ea să vină iute în zbor și să se așeze pe umărul premiantului. Dar uite că nu m-am întâlnit cu regina albinelor și nu-mi rămâne altceva de făcut decât să cercetez cu atenție fiecare mic amănunt, să-l pun sub lupă așa cum face Mircea Sântimbreanu atunci când scrie despre copii și metehnele lor.

În cartea aceasta – Sub lupă – parcă mai mult ca oriunde Mircea Sântimbreanu descrie situațiile, atmosfera într-un fel care este de-a dreptul încântător. Cititorul, indiferent de vârstă, va fi fost trecut prin situațiile amintite, dar citirea acestor pasaje trezește în el emoții și trăiri care îl vor face să chicotească. Iată momentul în care nu vrei să fii ascultat la lecție...„pitită în banca sa ca-ntr-o tranșee, ascunsă după meterezul din față – cel mai spătos coleg – Eugenița dintr-a cincea trăiește emoțiile infanteristului în pragul atacului inamic. «M-ascultă! M-ascultă!! Și nici titlul lecției nu-l știu... Uf, a-nchis catalogul, n-ascultă astăzi» — răsuflă ea ușurată și se îndreaptă în bancă, asudată dar victorioasă: slavă ție, zeiță a infanteriei fără muniții, atacul nu va avea loc. Deodată se strâmbă ca săgetată într-o măsea: profesorul întreabă fără catalog, din bănci! Eugenița se pitulează din nou în spatele meterezului, cu ochii închiși, așteptând glonțul rătăcit al vreunei întrebări“ (Hamurabi, p. 26)

O astfel de descriere este o sinteză a unei stări de spirit pe care orice elev a trăit-o la un moment dat, dar este nevoie de un ochi foarte atent care să înregistreze toate aceste oscilații ale unui suflet prins cu lecția neînvățată. Îmi imaginez că profesor fiind și având oareșce experiență îți poți da seama cu ușurință cine a învățat și cine nu, dar de aici și până la a-ți dori să surprinzi momentul acesta într-o mică montură ai nevoie de ochi și mâini dibace pentru a crea o bijuterie.

Cartea aceasta este delicioasă de la un capăt la altul și poți descoperi în ea lucruri de care habar nu aveai – trebuie să recunosc, nu știam de oala lui Papin, dar și lucruri pe care credeai că tu le faci pentru prima oară sau măcar că ele au fost inventate în epoca ta, vezi de exemplu Oracolul. Da, caietul acela cu întrebări, cu poze decupate de prin reviste și almanahuri, cu desene, cu amintiri, cu întrebări indiscrete – V-ați sărutat? Catrenele acelea pe care și acum ți le poți aminti:

Așa cum căprioara,

Bea apă rece din izvor.

Să îți aduci aminte,

De numele meu în viitor!

Nota bene, lucrurile se petrec în 1957! Vezi bucata Amintiri – „Ierbar, album de floricele! / Album, ierbar de amintiri! / Floricelele se usucă, voi, amintiri, niciodată...“ (p. 64)

Revin la oala lui Papin...„cu câteva clipe înainte clasa părea oala lui Papin: se zbuciuma, cloclotea și șuiera gata să arunce în aer orice capac. Pe cei câțiva metri pătrați dintre catedră și primul rând de bănci, învălmășeala aducea cu un furnicar în care a nimerit o rădașcă“ (Cine-i vinovat?, p. 45)

Poate că, până la urmă, melcul nici nu voia să aflu care este adevăratul premiant. Important este să vezi, să citești cu atenție, să nu lași detaliile să îți scape... oricând poți folosi o lupă. Mircea Sântimbreanu face asta și apoi pune totul într-un tablou în care se văd cu ochiul liber tușe de maestru.

Temă: Ce-i cu oala lui Papin, cine știe, știe! Cine nu, află!

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: Lica Roman

Editura: Tineretului

Redactor de carte: Ion Bică

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: Ionescu E.

Dat la cules 16.VII.957. Bun de tipar 25.X.957. Tiraj 18 150. Hârtie S. Velină de 65 gr. m.p.Coli de tipar 7,75 Coli de editură 4,1. Ft. 32/84x108. Com. Editurii 2556. Ediția I. A. 0983. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 (R).

luni, 27 iulie 2026

Vacanța

Este vacanță și acum, dar și atunci, în timpul povestirii pe care ne-o propune Costache Anton. Eroul acestei povești este Virgil Vișoiu, elevul superpremiat la matematică, participant la multe olimpiade și capabil să rezolve cu ușurință probleme de algebră superioară deși este doar în clasa a VI-a.

Recunosc că titlul m-a pus pe o pistă greșită. Mă așteptam să citesc despre întâmplări nostime petrecute prin diferite tabere și locuri numai bune de frecventat în acest timp pe care îl așteptăm cu toții și căruia îi spunem generic: vacanță. Ei bine, nu este chiar așa! Tabere și locuri sunt, întâmplările nostime nu prea. Virgil este un tip căruia i-ar plăcea să fie lăudat, apreciat, recunoscut ca un performer. El își simte orgoliul mângâiat atunci când capătă o poreclă din partea colegilor de clasă – Lică este semnul că este acceptat. El, posesorul a trei trofee, („Rigla de bronz“, „Compasul de argint“, „Echerul de aur“) cel care a fost ovaționat trei ani la rând și primit cu aplauze, simte acum umbra anonimatului într-o tabără la mare. Nimeni nu pare să îl recunoască și ceilalți îl tratează cu o normalitate care îl împiedică să se simtă special și să își facă prieteni.

Până la urmă cineva îl recunoaște, este vorba de Dominic, un suflet sensibil, cântăreț la flaut și, la rândul lui, un performer. Apropierea dintre cei doi se produce treptat și tabăra devine o experiență frumoasă. Sigur, apar vreo două momente mai tensionante, vezi întâlnirea ratată cu Tirbușon (un delfin zglobiu) ca urmare a unui gest necugetat făcut de Virgil. Dar ele nu vin să întărească relația dintre Virgil și Dominic, ci au rolul să ne arate latura analitică a lui Virgil.

Costache Anton joacă această carte a psihologiei adolescentului și prin intermediul lui Virgil propune tânărului cititor o oglindă care nu întoarce întrebări, ci răspunsuri. Îmi pare că se pleacă de la ideea că adolescenții știu cum trebuie să fie...„ochiul sever al oglinzii îmi amintea că nu-mi lăsasem pantofii în holișorul de la intrare, că mă pregăteam să iau prânzul fără să mă fi spălat pe mâini, că nu-mi pusesem servieta cu cărți pe etajera de lângă bibliotecă, dar, mai ales, mă avertiza că nu voi putea ieși la joacă înainte de a-mi rezolva problemele la matematică; îmi amintea cu un zâmbet rece că mă așteptau nerăbdătoare și celelalte materii: franceza, geografia, istoria. “ Deși se vrea a fi portretul unui copil obișnuit, realitatea este aceea a unui copil care trebuie să fie responsabil, care nu are nevoie de un agent exterior care să-i spună ce are de făcut deoarece trezirea conștiinței morale este cea care îl va împiedica să o ia pe drumul loisir-ului.

Revenind la poveste vedem că la finele acestei tabere la mare, Dominic este invitat la Virgil acasă și acesta în vacanța de iarnă îi întoarce vizita. Va merge la poalele Arcașului Mare, unde se construiește o hidrocentrală pe Bistrița Aurie, tatăl lui Dominic fiind un inginer strașnic. Această vizită și mai ales lipsa lui Dominic – care a trebuit să plece pentru o zi din localitate pentru a participa la un concurs – îi deschid lui Virgil calea spre introspecție. Motivul oglinzii este frecvent folosit și cumva se insinuează ideea că Dominic este un fel de alter ego care, până la urmă, este destructurat și reconstruit cu o treaptă mai sus, spre maturizare. Una peste alta, și ca un argument pentru cele de mai sus, este faptul că întâlnirea cu Dominic, acasă la acesta, nici nu mai are loc. Virgil ia o hotărâre de om mare! Da, asta ziceam și la început, este o carte foarte serioasă!

Lăsând un pic la o parte maturizarea psihologică a copiilor vă propun să revenim la o idee mai veche și anume, să vedem care este meniul din tabără, cel care este răspunzător de maturizarea fizică a copiilor. Virgil primește o pedeapsă de trei zile la bucătărie unde se preparau „sosuri, iahnie de fasole, cartofi prăjiți, fripturi la tavă […] ca desert, caise – câte patru caise mari, aurii – sau tarte cu caise, iar seara, compot de caise.“

Temă: De-ați fost cândva printr-o tabără, la munte sau la mare, rog amintirea să vă servească la masă.

Autor: COSTACHE ANTON (27 iulie 1930, Ungheni-Bosia, județul Iași - )

Copertă și ilustrații: GHEORGHE MARINESCU

Editura: Ion Creangă

Lector: MARIA MOROGAN

Tehnoredactor: AURICA IORDACHE

Bun de tipar: 12.07.1988. Apărut 1988. Data edițiilor anterioare: 1981. Coli de tipar 10,5

duminică, 19 iulie 2026

Biblioteca școlarului - seria a II-a (anul 1952)

Este vacanță și avem timp pentru de toate. Vă propun să dăm timpul înapoi cu 74 de ani, adică să mergem în anul 1952 - un an care debuta într-o zi de marți. În lucru, încă din decembrie anul precedent, se află o carte: O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale. Aceasta avea să devină prima carte din colecția Biblioteca Școlarului care căpăta, în sfârșit, o identitate vizuală proprie. Deși în anii anteriori mai apăruseră câteva titluri sub această umbrelă, abia acum putem vorbi despre un concept unitar.

Începând cu acest volum, formatul cărților se standardizează (205 x 150 mm) și prinde contur compoziția grafică a copertei, ceea ce va face seria ușor recognoscibilă. Tot acum se introduce o regulă de machetare interesantă, pe a doua pagină apare portretul autorului, astfel încât micul cititor să poată asocia numele scriitorului cu un chip. Deși astăzi un asemenea detaliu poate părea banal, îmi imaginez că pe vremea aceea era o adevărată curiozitate pentru copii.

Cărțile din această perioadă sunt foarte subțiri, având în jur de 50 - 60 de pagini chiar mai puțin, și seamănă mai degrabă cu niște broșuri. Probabil și din această cauză, seria nu a numărat decât 5 volume, apărute până la începutul lunii mai a anului 1952, moment în care colecția își schimbă înfățișarea și trece la seria a III-a.

Vă invit să urmăriți mai jos o prezentare a acestei serii, dar până acolo câteva precizări legate de cele 5 volume.

O scrisoare pierdută: Nu conține ilustrații iar porterul autorului nu este desenat, ci apare sub forma unei fotografii. În plus, în interior este reprodus afișul original care anunța „representațiunea” piesei din Marți, 13 noiembrie 1884.
Dumbrava minunată: Conține ilustrații, însă numele artistului nu este menționat. În caseta tehnică se precizează că avem de-a face cu ediția a doua. Verificând, am descoperit că în anul 1950 apăruse o primă ediție a acestei cărți cu ilustrații semnate de „Iura” - nimeni altul decât Iurie Darie. La nivel de compoziție nu există diferențe între cele două ediții, însă la nivelul realizării grafice da (se poate vedea în exemplul de mai jos):

Lizuca - 1950

Lizuca - 1952

Zâna zorilor: Ilustrațiile sunt realizate de Gheorghe Adoc iar cuprinsul reunește trei povești celebre Zâna Zorilor, Limir-Împărat și Doi Feți cu stea în frunte
Din lumea celor care nu cuvântă: Volumul este ilustrat de V. Grescenco și cuprinde 13 povestiri, printre care se numără Cioc! Cioc! Cioc!, Fricosul, Voinicul, Gâza, Tovarășii și O rază
Harap Alb: Conține ilustrații și sunt semnate de Coca Crețoiu. Deși în volum nu se specifică nicăieri că ar fi vorba despre o reeditare, în catalogul cărților apărute la Editura Tineretului (1948 - 1958) este menționată ca fiind ediția a doua. În urma verificărilor, am constatat că în 1950 apare un volum cu același nume, pe care nu am reușit să îl consult până acum.

marți, 7 iulie 2026

32 de premianți

Am citit 31 de bucăți apărute în cartea 32 de premianți. Spuneam la un moment dat că această diferență poate fi interpretată ca o invitație adresată cititorului, el să fie, să devină cel de al 32-lea premiant căci sigur are și el povestea lui. Dar până acolo să ne oprim un pic asupra câtorva povestiri și să aducem în continuare argumente suplimentare care să demonstreze că Mircea Sântimbreanu este un excelent jucător semantic. Pentru el, cuvintele sunt aidoma unui caleidoscop pe care-l pui la ochi și îl răsucești și te încânți de fiecare dată de configurația apărută. Oglinzile acestui caleidoscop sunt experiențele zilnice din viața unui școlar banal, dar care văzându-și reflexia are șansa de a înțelege și altceva din ceea ce i se întâmplă. Noul sens îl ajută să își restructureze experiența astfel încât posibilitatea de a înțelege lucrurile să se îmbogățească cu o nouă perspectivă. Nu contează dacă această perspectivă este direct legată de transmiterea unei norme comportamentale sau este o interpretare ghidușă a realității. Important este ca ea să trezească în cititor conștiința faptului că acțiunile au urmări, că obiectele au și ele viața lor, că respectul și interesul pe care le acordăm celorlalți este un drum cu două sensuri.

În bucata P.T.T.R (un acronim venit din alte vremuri în care transmiterea informațiilor se făcea pe alte canale – Poștă-Telegraf-Telefon-Radio) Mircea Sântimbreanu reușește să pună în relație elementele care definesc un oficiu poștal cu elementele care definesc o clasă. Fără îndoială găsirea acestor corespondențe stârnește entuziasmul, dar mai mult decât atât descoperi care este esența comunicării. Avem expeditor și destinatar, avem ore de funcționare, avem obiectul de expediat, avem taxe, avem diferite rute, avem defecțiuni pe rețea și avem mai presus de toate un diriginte. Ținând cont de toate acestea, vă rog să vă imaginați că sunteți în penultima bancă de pe rândul de la geam și trebuie să trimiteți un bilețel lui Ionescu în a treia bancă de la perete, exact în momentul în care profesorul predă la tablă complementul indirect și adresează întrebarea: Cui?

Dar să știți că nu toate povestirile se ocupă cu transmiterea normei comportamentale sau a atitudinii de dorit, cel puțin una are altă temă și anume, primii fiori ai dragostei. Un mic incendiu îl are ca protagonist pe Nicu, prietenul pompierilor, care se asigură pe potriva propriilor puteri că lucruri precum soba, hornul, stingătorul sunt în parametri corespunzători. Doar că el se asigură de toate acestea în ceea ce o privește pe Ileana căci arde de nerăbdare să îi vorbească cât mai des!

Nu pot să nu mă întreb dacă astfel de întâmplări sau altele ca de exemplu abaterea de la drumul spre școală, corijarea notelor mici, grija față de îmbrăcăminte, pregătirea lecțiilor mai pot stârni interesul copiilor de azi. Per ansamblu copiii au rămas tot copii, metehnele lor sunt de aceeași esență și rezolvarea lor presupune de multe ori apelul la aceeași soluție. În această privință lucrurile nu s-au schimbat semnificativ, tot conștientizarea, responsabilizarea, înțelegerea rolului personal sunt elementele pe care se bazează o educație moral-comportamental sănătoasă. În toată această poveste, un element important îmi pare a fi obținerea recompensei. Astăzi, viteza este peste tot, or cititul își oferă roadele după un anumit timp... și cine mai are timp să aștepte? Încercarea trebuie să fie aceea de a stârni undele care, prin propagarea lor să se întindă și să cuprindă cât mai mult din liniștea asta pe care încercăm să o acoperim cu zgomote.

Îmi imaginez că o modalitate de a face cunoscute aceste povestiri ar avea nevoie de un redactor excelent care să construiască o punte între realitatea de atunci și cea de acum. Și lucrul acesta se poate face tot prin intermediul unei povești. Iată un exemplu, bucata Un vocabular literalmente bogat unde îl avem pe Tăsică care ajunge să folosească cuvinte fără a le stăpâni bine înțelesul. Comicul este inevitabil! Iată teza la zoologie: „Șoarecele de câmp este un animal falimentar. Trăiește pe ogoare și mănâncă în serpentine. De aceea trebuie recenzat, fără milă, fiind foarte virulent și colateral...“ Am auzit povestindu-se o întâmplare care surprinde perfect situația din povestire. Era vorba de un eveniment pentru care s-a muncit enorm și toată această muncă a fost răsplătită pe deplin. Lucrurile au fost excelente, totul a mers perfect, nimic nu s-a gripat, stricat, răsturnat. Ca urmare a succesului, cineva vine în întâmpinarea organizatorului și bucuros de reușita acestuia îi spune într-un suflet... „A ieșit lamentabil!“

L.E. - mulțumesc domnului Cristian Iscrulescu pentru ajutor. Vă spun, se anunță o nouă carte strașnică!

Temă: Se poate vorbi de o distanță optimă în percepția realității interioare?

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: CIK DAMIDIAN

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: VINICIU GAFIȚA

Tehnoredactor: VASILE BIRIȘ

Dat la cules 05.04.1962. Bun de tipar 06.04.1962. Apărut 1962. Comanda nr. 2985. Tiraj 20 140. Hârtie semivelină de 65 g/m² , 84 x 108/32. Coli editoriale 8,7. Coli de tipar 10,5. A. 0780. C. Z. pentru bibliotecile mici 8 (R)

duminică, 21 iunie 2026

Basmele isteților

Înțelepciunea populară decantată în basme tinde să fie astăzi desuetă. Nu îmi dau seama cât de multe basme se mai citesc astăzi și dacă ele reușesc să trezească vreo dorință în acest sens. Feți-Frumoși, Ilene Cosânzene, Zmei, Balauri, Pitici, Spiriduși se mai găsesc prin vocabularul cuiva, dar cred că sunt greu de pus în relație cu un basm anumit. Recunosc, nu am citit versiuni recente, dar îmi imaginez că acestea sunt adaptate vremurilor pe care le trăim cu tot ceea ce presupun ele din punct de vedere al corectitudinii exprimării și al imaginilor puse în fața micului cititor sau ascultător, după caz.

În mod cert, a fost un moment în care basmul a fost la putere. Sunt suficiente câteva nume pentru a înțelege amploarea fenomenului, Jacob Grimm și Wilhelm Grimm, Charles Perrault, Antti Aarne, Vladimir Propp, Claude Lévi-Strauss, Bruno Bettelheim, Simion Florea Marian, Lazăr Șăineanu, Petre Ispirescu. Ca borne principale am putea avea culegerea basmelor, compararea și clasificarea lor, crearea de structuri, interpretare și, poate mai înainte de toate, ascultarea sau citirea lor.

Nu îmi propun să scriu despre teorii, tipuri, motive, fire narative, structuri, interpretări din perspectivă freudiană sau jungiană, dar să știți că toate acestea au un spectaculos al lor și ne arată că basmul reprezintă un domeniu foarte interesant de cercetare.

Nu îmi propun să povestesc un basm sau vreo povestire din cele 13 prezente în această carte, dar să știți că selecția este una pe cinste și ne plimbă în ordinea apariției din carte prin România, Madagascar, Irlanda, India, Serbia, Japonia, Normandia, Africa de Sud, Germania, Chile, Suedia, America de Nord, Italia. Autorul s-a folosit de următoarele volume: Félicien Challaye – Basmele Japoniei, Vuk Karakdžić – Povești sârbești, William Craigie – Folclorul scandinav, precum și de teme semnalate în revista Journal of Folklore.

Nu insist asupra lui Eugen B. Marian. Toate lucrurile pe care le-aș scrie sunt la un click distanță, dar să știți că datorită lui citim în limba română Mark Twain, Jerome K. Jerome, Katherine Anne Porter.

În schimb, vă propun un joc!

Plecând de la anul nașterii și folosind AI-ul vedeți ce tip de poveste vă poate defini. Punctul de plecare este clasificarea Aarne-Thompson-Uther (ATU), celebru catalog internațional al tipurilor de basme și povești populare. Fiți pregătiți de ceva foarte nostim! Atenție, nu fiecare număr dintr-un interval al clasificării are un corespondent specific. Catalogul sare peste anumite numere sau lasă spații libere în interiorul intervalelor pentru a se putea adăuga noi tipuri de basme / povești. Asta nu este un lucru care să ne întristeze, din contră, avem mai mult spațiu de joacă. Așadar, vedeți ce poveste se află prin preajmă.

În cazul meu se aplică rotunjirea și iată-mă-s în sertarul cu eticheta ATU 1965, sunt în lumea paradoxurilor lui Knoist, un tată care are trei fii, unul este orb, unul este șchiop, iar cel de-al treilea este dezbrăcat. Primul vede un iepure pe care îl prinde cel de-al doilea, iar al treilea îl pune în buzunar.

Poate că basmele nu mai sunt la putere, dar au puterea de a crea lumi !

Autor: EUGEN BARBU MARIAN (21 iunie 1921 – 17 ianuarie 2012)

Copertă și ilustrații: VAL MUNTEANU

Editura: Tineretului

Redactor de carte: I. Bică

Tehnoredactor: E. Postelnicu

Corector: A. Ifrim

Dat la cules 25.V.1957. Bun de tipar 1.X.1957. Tiraj 20.100 broșate + 4050 legate. Hârtie de offset A de 100 gr. m. p. Coli de tipar 23,5. Coli de editură 12,4. Format: 16/84x108. Comanda editurii: 2468. Ediția I A. 06641. C. Z. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8R)

duminică, 7 iunie 2026

Extemporale și... alte lucrări scrise

Timpul trece pe nesimțite... și uite așa, jumătate de oră, s-a transformat în câteva ore, care mi-au fost necesare să termin de citit cartea lui Mircea Sântimbreanu apărută în 1963 – Extemporale și... alte lucrări scrise. Poate ar fi fost mai bine dacă aș fi respectat cronologia apariției, așa tot sărind înainte și înapoi există riscul de a pierde din vedere felul în care se dezvoltă / modifică unele povești. Îmi place însă să cred că există pe undeva un fel de plan ascuns care se desfășoară fără ca eu să am habar astfel încât povestea de început să devină ceea ce trebuie să fie. Vom vedea, și eu sunt curios unde se va ajunge. Dar până atunci să ne oprim asupra câtorva povești și idei care apar în aceasta carte.

Îmi pare că Mircea Sântimbreanu reușește prin povestirile sale să concilieze cele două tabere care duc bătălii crâncene pe teritoriul literaturii pentru copii – tabăra didactic-pedagogică vs. tabăra scriitorilor, adică cea estetico-literară. Nu intru în detalii este clar ce își propune fiecare, prima își dorește ca norma comportamentală, atitudinea de dorit să fie explicit prezentată copilului. Rolul literaturii fiind acela de a educa copilul, de a transmite cunoștințe și informații astfel încât mintea copilului să fie modelată în acord cu specificul timpurilor trăite. Tabăra scriitorilor consideră literatura o artă și urmărește modelarea sensibilității copilului prin trăire emoțională, sentiment, identificarea cu personajul, imaginație, poveste și limbaj.

În mod clar, în povestirile sale, Mircea Sântimbreanu își propune să transmită modelul comportamental de dorit, care să fie urmat, dar felul în care o face nu-i poate lăsa indiferenți pe cei din tabăra scriitorilor. Dacă ar fi să căutăm în textele sale ceea ce la un moment dat erau numite imagini frumoase vom găsi cu ușurință oriunde am deschide. Am să dau câteva exemple, dar înșirarea lor este un act de didacticism pe care autorul l-ar taxa fără să stea pe gânduri, căci ele au nevoie de ochiul și mintea copilului care să se descopere pe sine însuși. Iată, cine nu a rupt foi din caiet până ce acesta „...s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese din el decât o pojghiță de caiet la umbra celor două coperți... Toate celelalte file și-au luat zborul, smulse parcă de un vânt ciudat.“ (Mi s-a terminat caietul) Sau în altă parte (Scuza) „...umbra teiului din fața casei s-a alungit, dând semn că soarele se pregătește de culcare […] Deodată Spirache se luminează, ca și cum soarele unei idei mari ar fi răsărit undeva, sub fruntea sa încruntată. Se va scuza! “ Cred că nu există elev care să nu se regăsească în situația lui Spirache și anume să își imagineze cea mai strașnică scuză și în felul acesta să fie păsuit pentru că nu a învățat.

Și pentru că tot suntem în această situație să-l urmărim mai departe pe Spirache cum dezvoltă o adevărată schemă logică a scuzei: „Tovarășe profesor, vă rog să mă iertați că n-am putut să-mi pregătesc pentru astăzi lecția din motive bine întemeiate! Punctul 1, litera a: bunica a fost bolnavă și m-a trimis mămica la farmacia nr. 1, și aceasta a fost închisă pentru inventar... inventar. Litera b: și când m-am întors acasă am găsit poarta închisă, și cheia nu era la locul ei, deoarece ma-mare era dusă la o mătușă, iar mamica lucrează în schimbul doi... Punctul 2: așa că n-am știut ce lecții avem pentru astăzi... Săgeată, vezi verso, aha: Dar îmi iau angajamentul...“ Se știe, logica sub imperiul emoțiilor poate conduce uneori la efecte amuzante, așa cum se întâmplă și în cazul lui Spirache care ajunge să închidă bunica pentru inventar.

Sunt foarte multe povestiri în cartea aceasta care sunt de-a dreptul delicioase, se vede că imaginația lui Mircea Sântimbreanu joacă toate cărțile... de citit! Îmi place povestea Portretul colegei de bancă în care două colege ajung să se încondeieze strașnic, ba mai mult decât atât, riscă să își desconspire secretele în fața colegilor, atunci când le vor fi citite compunerile. Conflictul se amplifică pe măsură ce portretele fizice și psihologice capătă tușe din ce în ce mai groase. Rezolvarea vine din generalizare, toate trăsăturile fizice – nasul, gura, ochii – vor fi potrivite, trăsăturile psihice – potrivite și ele. Surpriza apare în final când trebuie totuși să constatăm că există între ele o diferență... aceasta este dată de numărul de virgule folosite în compunere.

În multe povestiri, obiectele din universul școlar – bănci, caiete, penițe – capătă puterea de a vorbi și istorisesc situații care pun micul cititor în ipostaza de a evalua comportamente, de a își da seama ce este bine, ce este de dorit și care trebuie să fie atitudinea atunci când se va afla într-o situație asemănătoare. În altele, anumite atitudini morale – nepăsarea, comoditatea, inițiativa, bunul simț, amintirea – sunt personificate și îl fac pe copil să identifice mai ușor care este rolul lor în viața de zi cu zi.

Nu mă mai lungesc, cert este că fiecare din aceste povestiri ar merita o discuție în parte, căci aceasta îmi pare a fi cartea cea mai reușită de până acum.

Temă: Educația – luptă sau diplomație, eseu argumentativ.

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă: KALAB FRANCISC

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: V. Gafița

Tehnoredactor: C. Vulcănescu

Dat la cules 10. 10. 1963. Bun de tipar 01. 11. 1963. Apărut 1963. Comanda nr. 6005. Tiraj 25 000. Hârtie semivelină de 63 g/m2, 540 X 840/19. Coli editoriale 4,76. Coli de tipar 7,5. A. T. 10675. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 32.