cate ceva despre cartile copilariei

sâmbătă, 7 martie 2026

Eu eram zâna

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă toată lumea este în oraș cu aceste zile ale carnavalului, voi ajunge la timp. Până la urmă, ce moment mai bun pentru a vorbi despre o zâna decât acesta, când toți purtăm o mască? Chiar sunt curios ce voi mai afla despre povestirile scrise de Mircea Sântimbreanu.

Am citit Eu eram zâna și am dat peste 16 povestiri care îi învață pe copii, apelând la ironii fine, norme comportamentale și atitudini care sunt de dorit. Până la urmă, să fii om se poate învața fie pe propria piele, fie citind. Trebuie să recunoaștem că pe vremea aceea, televizorul nu oferea atât de multe, așadar cititul rămânea cea mai la îndemână formă de a descoperi și pune întrebări.

Până să povestesc câte ceva despre întâmplările din această carte vreau să vă spun că există una aici care va da titlul ultimei cărți apărută sub semnătura lui Mircea Sântimbreanu. Este vorba de N-ați văzut un mânz maro?, cartea apare la editura Coresi în 1999, redactor Gabriela Niță, tehnoredactor Adrian Utale, copertă și ilustrații Radu Oltean. Este ca și celelalte cărți, o colecție-selecție de povestiri apărute de-a lungul timpului prin diferite reviste și cărți. Se știe că multe din aceste povestiri sunt revizuite, îmi imaginez că la o nouă lectură, autorul vrea să nuanțeze mai bine anumite aspecte, să atragă atenția mai bine sau pur și simplu să le facă mai poznașe, mai hazlii. Recunosc că m-am gândit cum ar fi scris Mircea Sântimbreanu dacă ar fi avut libertatea totală a cuvântului, fără a fi nevoit să evite ideile care intrau în contradicție cu epoca. Cărțile apărute după 1989 (atenție! nu vorbim despre reeditări) ne pot oferi un indiciu, un început de drum... dar mă tem că este prea puțin și vom fi nevoiți să facem loc unor subiectivități care pot fi foarte ușor de contestat. Ce nu poate fi contestat sunt modificările. Așadar, să le vedem.

Avem un mic mânz maro care își dorește un Făt-Frumos și află că în vecini este un băiețel care își dorește un cal năzdrvan. Am spune în zilele noastre că avem match-ul perfect 😊 Întâlnirea dintre cei doi are loc și ceea ce urmează este o lecție pe care nu știi exact cine o primește, eu aș înclina să zic, mânzul, dar și băiețelul poate învăța ceva. Cert este că băiețelul a încercat să facă și din pisică și din cățel, căluțul dorit. Nu povestesc despre încercările prin care au trecut cele două animale spun doar că fânul nu este pe placul cățelului și coada pisicii se înnoadă foarte greu. Dar aceste obstacole sunt depășite dat fiind faptul că în fața băiețelului stă acum un căluț. O problemă are și el, zburdă dar nu zboară... soluția, tava cu jăratec! O-ho, și ce-a mai săltat micul mânz maro peste gard atunci când sub botul lui a simțit dogoarea. Un aspect important, băiețelul își dorea un cal maro... și îl înțeleg perfect, animalele maro sunt foarte frumoase, ați văzut vreodată un cățel maro, chiar și trufa nasului să fie maro, este adorabil. Să nu divagăm și să revenim la povestea din 1965 vs. 1999. În 1965, băiețelul este un voinic de cinci ani, în 1999 vârsta lui este de șapte-opt ani, dar tot voinic. La un moment dat autorul se folosește de o comparație pentru a descrie felul în care se simțeau părinții cai atunci când realizează că nu pot oferi mânzului lor ceea ce își dorește... „caii își văzură mai departe de ovăz, dar parcă ronțăiau rumeguș, căci din clipa aceea mânzul nu mai conteni cu oftatul“ (1965) vs. „caii își văzură mai departe de ovăz, dar parcă mestecau rumeguș, căci din clipa aceea mânzul nu mai conteni cu oftatul“ (1999).

Poveștile sunt pe placul mânzului nostru și se dă în vânt după ele, de aici și află despre Făt-Frumos... „nu era poveste să n-o fi înghițit de mai multe ori. Dar, dintre toate, cel mai mult îi plăceau cele cu Feți-Frumoși și cai năzdrăvani. Era în stare să nu mănânce, să nu bea, ci doar să asculte minunatele lor isprăvi.“ (1965) vs. ... „nu era poveste să n-o fi rumegat de mai multe ori. Dar dintre toate, cel mai mult îi plăceau cele cu Feți-Frumoși și cai năzdrăvani. Era în stare să nu mănânce, să nu bea (nici nu prea era el mare băutor), ci doar să asculte minunatele lor isprăvi.“ (1999)

O altă modificare o putem sesiza la începutul acestei povești, în 1999 el este rearanjat pentru a crea mai bine cardul poveștii care urmează, dar modificarea majoră este aceea care se referă la culoare. Mânzul nostru își dorește în 1965 o schimbare de culoare, căci aceasta este soluția pe care o găsește pentru a scăpa de băiețelul care își dorește un cal maro, fără a preciza prea multe legate de aceasta. În 1999, soluția este aceeași doar că disperarea este mai mare... „vopsește-mă, vopsește-mă! Mă ruga cu lacrimi în ochi: «Orice culoare vrei, blond, pepit, în dungi, numai vopsește-mă...»“

Sunt aceste modificări esențiale pentru morala poveștii, mesajul transmis suferă el vreo schimbare în urma apariției lor, cel mai probabil, nu. Ele ne atrag mai degrabă atenția asupra nevoii de nuanțare, asupra proprietății cuvintelor de a trezi în mintea cititorului imaginea dorită. Pentru Mircea Sântimbreanu cuvintele sunt importante și de aceea el are nevoie să le folosească pe acelea care redau cel mai bine ideea pe care o vrea dezvoltată. Îmi pare că în momentul în care recitește o povestire el se reconectează cu ideea inițială și restructurează conform momentului actual. Desigur, dacă acest lucru este necesar și să fim preciși, nu este puțin lucru să îți pese de felul cum este înțeleasă o idee despre care ai scris cândva și pe care ai fi putut să o lași așa cum era.

Nu vreau să mă lungesc prea mult, mai spun doar atât: ultima povestire, Soare de mai este tributul pe care partidul îl primește – ba mai mult, îl pretinde – din partea autorilor. Ideea nu e rea dar trebuie văzută în contrapartidă și cu experiențele negative. În această povestire, grija statului devine totală, chiar magică: mărul din grădina grădinței se întreabă cine are grijă de copii, cine a socotit câți sunt, câte hăinuțe le trebuie și cât de călduroase să fie ele, câte jucării sunt necesare fără ca vreo mânuță să rămână întinsă. Și rândunica care săgetează văzduhul de deasupra blocurilor din cartier și care se întoarce din zări străine se întreabă același lucru. Și flamurile purpurii se întreabă... și răspunsul este același: Partid, soare de mai! Însă această imagine idilică trebuie văzută în contrapartidă și cu alte experiențe. Un exemplu este cel al Lenei Constante, artista care a ilustrat această carte. Ea este dovada vie ca soarele și protecția din texte ascund frigul și abuzul din realitate. Umbra!

Temă: Pentru o aniversare perfectă care este proporția maximă de omisiune care poate fi admisă?

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: LENA CONSTANTE

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: CONSTANȚA VULCĂNESCU

Dat la cules 22.10.1964. Bun de tipar 27.02.1965. Apărut 1965. Comanda nr. 6383. Tiraj 35140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale 5,34. Coli de tipar 8,5. A.T. 13584. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93

marți, 17 februarie 2026

Peștii în copaci

Nu știu dacă ați avut vreodată răbdarea să vedeți cum crește o plantă. Acum să nu ne imaginăm că ar trebui să stăm lângă ea zi de zi, ceas de ceas, oră de oră... nu, trebuie doar să avem grijă de ea. E ceva acolo, un mic miracol care ne este la îndemână și pe care de cele mai multe ori nici nu îl băgăm în seamă. Există și cărți care cresc la fel: Peștii în copaci, de Titel Constantinescu, e una dintre ele. Puteți fi martor la acest miracol dacă luați o sămânță de ardei iute – sau, mai simplu, o boabă de fasole și o puneți pe un gogoloi de vată udă. Vă garantez că veți avea parte de o călătorie pe cinste. Ideal ar fi să țineți și un mic jurnal cu primul gând care se ițește în minte atunci când vă apropiați pentru prima dată în ziua respectivă, de locul cu miracole.

Pe bună dreptate mă puteți întreba dacă eu am făcut asta. Răspunsul este da, am un ghiveci în care sunt sădite câteva semințe de ardei iute care au crescut de-o șchioapă și acum se încăpățânează să o mai facă. Sunt acum niște lujere așa de plăpânde încât nici nu știu ce să le mai fac, le-am pus chiar o scăriță colorată – sprijin pentru tulpinile fragile, dar și o invitație la verticalitate.

Zic că o să mai dureze ceva până o să îmi ia gura foc. Până atunci, hai să citim povești la fel de gingașe ca o plăntuță pe care o îngrijim cu drag. Titel Constantinescu scrie cu o delicatețe aparte, cu dichis, aș zice, încercând să potolească dorul de un timp și de un moment care, în tumultul orașului se rătăcesc ușor.

Chiar și așa, dacă ai ochi să privești, poți descoperi un copac înflorit, poți vedea o frunzuliță drept bărcuță, poți gusta cireșe, poți auzi păsări cântând, poți simți miros de pâine caldă, poți atinge scoarța unui copac... toate acestea trezesc în tine nostalgia după un timp al tău, un timp în care ți-a fost bine.

Ca adulți avem în spate multe zile pe care le-am petrecut întâlnindu-ne cu o mulțime de lucruri, am fost martori la multe evenimente, dar nu simțim nevoia de a face din toate acestea un moment etern prin fixarea lui în scris. Este adevărat, din când în când mai spunem povești, dar scrisul este cel cu viața mai lungă și Titel Constantinescu a înțeles aceasta. El vrea, simte nevoia de a împărtăși frumusețea comună, obișnuită a lucrurilor și a lumii cu cititorul. Este acesta un copil ? Cu atât mai bine, căci în felul acesta apare oportunitatea de a-l învăța cum să învețe, cum să privească, cum să nu se sperie de ceea ce simte... el nu este singur în lumea aceasta care de multe ori pare să-i arate că nu-l înțelege, că nu-i pasă de el, de nevoile și dorințele sale. La îndemână îi stau tot timpul poveștile... „și băiatul stă de vorbă cu poveștile, căci toate poveștile sunt atât de aproape, doar să întinzi mâna...“ (Culorile casei, pag. 70) Vezi albastrul scaunului, este culoarea ochilor Ilenei Cosânzeana, dar și al cerului; vezi albul varului, este culoarea norilor pufoși, dar și a zahărului; simți lemnul mesei, este lemnul pădurii, dar și al fluierului fermecat.

Poveștile pot fi privite și dintr-o altă perspectivă dacă ar fi să ne gândim la monocromia acelor vremuri destul de gri și anume, Titel Constantinescu alege să vadă culoarea și folosește lucrul acesta ca pe o evadare. Este modul lui de a trăi, de a face față, căci el descrie prin povești emoții, trăiri, sentimente pe care le-ar vrea mai des întâlnite. Sigur, există o fibră moralizatoare în sensul că se descrie comportamentul, atitudinea care este de dorit într-o anumită situație, dar această descriere este facută apelând la toate elementele frumoase ale copilăriei. Uite, în povestea Musafirul ne este prezentat un guturai pe care copiii îl cunosc la săniuș, se împrietenesc cu el, îl aduc chiar și acasă... vezi la fetița aceea care strigă că ei nu îi este frig, că nu are nevoie nici de fular, nici de basma, dar când va ajunge acasă, urechea mamei va surpinde o voce schimbată, mâna va constata că fruntea arde. Mama îl dibuiește imediat pe musafir și îl tratează cum se cuvine, ceai cald, sirop din sticluța de pe masă și plapuma bine trasă astfel încât numai nasul să se vadă. Și musafirul mai stă un pic dar se pregătește de plecare, căci mai are ceva vizite de făcut... oare pe la cine o mai trece?

O altă întâmplare este cea cu cei doi copii care văd cum grădinițele lor din fața casei se umplu de zâne... și Doamne! ce se mai încântă și bucură și când te gândești că sunt doar copacii care au înflorit. (Zânele, pag. 35)

Temă: Cotrobăiți prin buzunare după o bancnotă de timp, mai precis una de 7 minute și 27 de secunde.

Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu Sărat – 13 mai 1999, București)

Copertă și ilustrații: LAZĂR AGNETA

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: GABRIELA ILIOPOLOS

Dat la cules 30.09.1967. Bun de tipar 30.03.1968. Apărut 1968. Comanda nr. 8102. Tiraj 23140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 700x1000/16. Coli editoriale 6,75. Coli de tipar 7. A. 12270. C. Z. pentru bibliotecile mici 82 – 93

sâmbătă, 7 februarie 2026

Lângă groapa cu furnici

Anul acesta s-au făcut 100 de ani de la nașterea lui Mircea Sântimbreanu, mi-am propus cu această ocazie ca în fiecare lună să prezint o carte scrisă de el. Luna trecută, chiar pe 7 ianuarie a sunat telefonul, astăzi – 7 februarie, mergem lângă groapa cu furnici. Chiar, v-ați jucat când erați mici jocul acesta? Mi se pare că jocul acesta presupune o mare încredere: cel balansat se lasă pe mâinile celorlalți. Nu-i puțin lucru dacă ne gândim la individualismul care se practică acum. Sigur, jocul predispune la ceva riscuri fizice, dar ca adulți cred că le putem minimiza astfel încât să beneficiem de toată hârjoana aferentă unei astfel de activități.

Mă întreb, de ce groapa cu furnici și nu găsesc un răspuns pe măsură, nici în carte nu există o poveste care să aibă legătură directă cu acest joc. Asadar, titlul cărții pare să indice faptul că volumul se adresează copiilor, căci, în principiu, ei sunt cei care se joacă jocul acesta și nu numai. Uite, în povestirea Cine-i mai mare? un bătrânel stă pe o bancă în parc și la un moment dat lângă el se așează un „nod de copil“ și-l întreabă dacă vorbește la telefon, căci banca aceea este telefonul lor, al copiilor, și el ar avea nevoie să sune la Salvare deoarece este cineva bolnav...

— Și cine e bolnav?

— Dumneavoastră. Ne jucăm, nu vă supărați...

... și salvarea vine sub forma unui băiețel, gata să preia fetița bolnavă... cum care fetiță? bătrânelul de pe bancă care protestează că el nu este bolnav și nici fetiță nu este, dar băiețelul care a telefonat și care nu este altcineva decât mama fetiței îi atrage atenția că este încă mic și că știe ea mai bine cum devine treaba. Este o poveste foarte nostimă în care rolurile se inversează și mai, mai că îți vine să te duci prin parc și să te așezi și tu pe o bancă. Există și o fibră moralizatoare care este legată de un băiețel mai mare care face pe doctorul și își arogă o importanță deosebită, na! pe măsura titlului. Dar una peste alta, o poveste pe cinste! Fibra aceasta moralizatoare apare și în povestirea Și eu am două mâini, dar nu se încordează peste măsură. Este vorba despre acel cal nărăvaș pe care îl numim răsfăț și felul în care poate fi adus pe drumul cel bun.

În fapt, toate cele șase povestiri sunt foarte nostime și nu se regăsește în ele pic de ideologie specifică timpurilor (la un moment dat apar oamenii muncii, dar să nu fim mai catolici decât papa, nu este cazul !). Sunt niște bucăți curate care pot fi citite cu plăcere și astăzi. Mircea Sântimbreanu, spre deosebire de alți autori, nu vrea să recupereze un timp trecut pe care îl numim copilărie, el scrie despre copilărie și copilării. În cartea aceasta se simte plăcerea jocului, dorința de a scorni explicații năstrușnice pentru comportamentele și atitudinile copiilor. De exemplu, în bucata Băltoacele sau ce înseamnă „Hapciu“ aflăm că pantofii sunt tocmai buni să împaci o băltoacă pe care o ocolește toată lumea, ba chiar sunt unii care și o ocărăsc, atunci când din nebăgare de seamă calcă în ea. Pantofii musteau – na! pe vremea aceea se și cumpărau cu un număr mai mare, căci piciorul crește și nu știi dacă se mai găsește. Băltoaca clefăia, toate rigolele au fost luate la pas, canalele au fost vizitate și ele... și nu e greu să ne imaginăm ce s-a întâmplat mai departe.

Încă una... în Zăpada mieilor, avem de-a face cu un om de zăpadă care de frică să nu se topească, se agață de aripa unui nor călător și o ia în zbor până la Polul Nord. Plictisindu-se și gândindu-se la copiii pe care i-a lăsat cu ochii-n soare întreabă în stânga și-n dreapta, dorind să afle noutăți. Și află de la un vânticel cam zănatic, că acum copiii se joacă cu zăpadă verde, dar nu calcă pe ea, țin în mâini bulgări de toate culorile, dar nu aruncă cu ei... omul de zăpadă înțelege că zăpada poate să aibă atâtea culori doar dacă este cernută prin curcubeu, dar nu înțelege reticența copiilor și hotărăște să se întoarcă în parcul din care a plecat. Dar iată că acolo dă peste un nor zimțat care îl transformă în ultima zăpadă din acel an... zăpada mieilor.

În Găleata de aur este vorba despre îngâmfare, această mândrie nebunească și excesivă care devine ridicolă, caraghioasă de-a dreptul. Este o bucată fabuloasă prin ideile pe care le pune în joc, putem vorbi chiar despre reîncarnare și despre cine determină statutul și rolul în viitoarea viață. Ai nevoie de măiestrie nu glumă să poți aduce în discuție un astfel de concept într-o povestire pentru copii. Se vede că Mircea Sântimbreanu știe să se joace și să folosească creativ toate informațiile pe care le-a dobândit în decursul anilor de studiu al filosofiei și dreptului.

Temă: Caracteristici înnăscute vs. caracteristici dobândite la oamenii de zăpadă.

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: IACOB DESIDERIU

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: I. RICUS

Tehnoredactor: V. POSTELNICU

Dat la cules 26.11.1963. Bun de tipar 24.03.1964. Apărut 1964. Comanda nr. 6180. Tiraj 30140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale 2,62. Coli de tipar 4. A.T. 5590. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93

sâmbătă, 17 ianuarie 2026

Biblioteca școlarului - seria a VII-a (1967 - 1969)

Încercăm astăzi să prezentă câte ceva despre colecția Biblioteca Școlarului. Ar fi foarte multe lucruri de spus, bine ar fi să le știm pe toate. Din păcate nu sunt în posesia unor informații care să fie relevante, ce am reușit să aflu sunt mici crâmpeie, mici fire din acest ghem ce se desfășoară pe aproape 40 de ani. Titlul acesta de colecție este foarte generos și în același timp extrem de necesar. Școlarii fiind nevoiți să citească suplimentar pentru a aprofunda, a înțelege sau a-și staisface curiozitățile, editurile trebuie să vină în întâmpinarea acestor nevoi.

Din informațiile pe care le dețin această colecție debutează în anul 1951 fără a avea o identitate vizuală. Sunt cel puțin patru volume care apar sub această titulatură, nu putem vorbi încă de o siglă sau un concept grafic unitar. Cert este că ideea unei astfel de colecții a apărut. Avem următoarele:

A. Alexin - Zile de tabără, ed. Tineretului 1951
M. Prilejaeva - Cu tine sunt tovarășii, ed. Tineretului 1951, ediția a II-a
P. Bajov - Greierul verde, ed. Tineretului 1951
A. Golubeva - Povestiri despre Serioja Costricov, ed. Tineretului 1951

Prima ediție a cărții Cu tine sunt tovarășii apare în 1950 dar pe coperta acesteia nu este trecut numele colecției.

În 1952 apar cel puțin cinci volume în această colecție și deja putem vorbi de un concept grafic unitar, ba chiar de apariția unei sigle. Avem următoarele:

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă, ed. Tineretului 1952
Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunată, ed. Tineretului 1952
Ion Creangă - Harap Alb, ed. Tineretului 1952
I. L. Caragiale - O scrisoare pierdută, ed. Tineretului 1952
I. Slavici - Zâna zorilor, ed. Tineretului 1952

Rămânem în anul 1952 dar nu depășim anul 1953 și constatăm o schimbare a conceptului grafic și a formatului. Cel mai probabil lucrurile se schimbă undeva pe la jumătatea anului. Deși putem vorbi din nou de o identitate vizuală trebuie să remarcăm mici diferențe în ceea ce privește elemetele acestei identități a se vedea chenarul tabloului de pe prima copertă, panglica pe care scrie biblioteca școlarului. Dintre titlurile apărute avem următoarele:

G. Topârceanu - Poezii, ed. Tineretului 1952
Vasile Alecsandri - Sânziana și Pepelea, ed. Tineretului 1952
Grigore Alexandrescu - Memorial de călătorie, ed. Tineretului 1952
Mihail Sadoveanu - Povestiri din război, ed. Tineretului 1952
Vasile Alecsandri - Ostașii noștri, ed. Tineretului 1953
Nicolae Bălcescu - Istoria românilor subt Mihai Vodă Viteazul, ed. Tineretului 1953
Mihai Eminescu - Făt-Frumos din lacrimă, ed. Tineretului 1953
Mihai Eminescu - Călin Nebunul, ed. Tineretului 1953
M. Gorchi - Povești și povestiri, ed. Tineretului 1953
I. I. Mironescu - Furtună veteranul, ed. Tineretului 1953
Al. I. Odobescu - Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, ed. Tineretului 1953

Din anul 1953 și până în anul 1958 apar peste 100 de volume (după unele referințe). În acest interval cărțile apar într-o concepție grafică nouă, unele dintre ele apărând și în limba minorităților conlocuitoare. Amintim câteva titluri:

Anton Pann - Povestea vorbei, ed. Tineretului 1953
B. P. Hasdeu - Răzvan și Vidra, ed. Tineretului 1954
Cezar Bolliac - Poezii, ed. Tineretului 1955
Alphonse Daudet - Tartarin în Alpi, ed. Tineretului 1956
C. Dobrogeanu Gherea - Studii critice, ed. Tineretului 1957
I. Al. Brătescu-Voinești - Nuvele și schițe, ed Tineretului 1958

Între 1958 - 1960 apar 36 de volume în această colecție care își schimbă din nou înfățișarea. Pentru acest interval volumele sunt numerotate. Amintim primul și ultimul volum identificat:

Costache Negruzzi - Pagini alese, ed. Tineretului 1958
Corneille - Racine - Teatru, ed. Tineretului 1960

Între 1961 - 1966 apar 139 de volume în această colecție care își schimbă din nou înfățișarea. Numerotarea volumelor nu mai este continuată și se începe din nou de la numărul unu. Știu că această serie este coordonată de Silvian Iosifescu, iar coperta colecției este realizată de Dumitru Stănescu. Ca mai sus, amintim primul și ultimul volum identificat:

I. L. Caragiale - Teatru, ed. Tineretului 1961
*** - Antologia fabulei românești, ed. Tineretului 1966

Între 1967 - 1969 apar 39 de volume în această colecție care își schimbă din nou înfățișarea. Numerotarea volumelor nu mai este continuată și se începe din nou de la numărul unu. Nu știu cine coordonează această serie, dar știu că Vasile Socoliuc realizează coperta colecției. Pentru mai multe detalii a se vedea prezentarea de mai jos.

După 15 decembrie 1969 vorbim deja de Editura Ion Creangă, iar în ceea ce privește această colecție ea nu își mai schimbă înfățișarea, doar se adaugă logo-ul editurii, numărătoarea continuă cu numărul 40. Ca fapt divers acest număr nu prezintă logo-ul despre care vorbeam mai sus, dar numele editurii este actualizat. Se pare că această serie a mers până la numărul 135, nu știu ce titlu este. Știu doar ca numărul 134 este Jurnal de bord de Jean Bart.

Îmi dau seama că sunt foarte mulți ani, multe serii și multe schimbări, ba pe alocuri am mai și renunțat la unele amanunte, dar vreau să mai fac câteva observații căci m-am lovit de ele atunci când am documentat intervalul 1967 - 1969.

deși pe pagina de gardă a unor volume este prezentă expresia ediția a II-a (vezi Poezii de George Coșbuc) sau chiar ediția a III-a (vezi Chemarea străbunilor de Jack London) ele fac referire la ediții anterioare din celelalte serii.
nu același lucru se întâmplă cu primul volum, Negru pe alb de Costache Negruzzi unde constatăm că există și o a doua ediție care apare în anul 1969 și care reia întocmai ediția din 1967.
în ceea ce privește tirajele lucrurile nu sunt fixe. Au existat niște tiraje suplimentare pentru anumite titluri și au fost tipărite în aceleași condiții fără niciun fel de precizare care să ne arate că ne aflăm într-o astfel de situație. Am constatat acest lucru absolut întâmplător și norocos aș zice. Este vorba de volumul Vasile Porojan de Vasile Akecsandri care la un moment dat costă 3,00 lei, iar la un alt moment dat costă 3,50 lei.

Vă mulțumesc că ați avut răbdare să parcurgeți toată această istorie și vă invit la o aducere aminte sper că dintre cele plăcute :)

miercuri, 7 ianuarie 2026

La telefon... telefonul !

Mă întreb dacă numele de Mircea Sântimbreanu mai spune ceva copiilor de azi, eu zic copiilor, dar întrebarea ar merita pusă și adulților. Câți dintre ei îl pot asocia cu Recreația mare. Nu, departe de mine gândul de a fi dojenitor, este doar o curiozitate, un fel de a stabili datele de la care plecăm. Sigur că în subsidiar există o anumită teamă că răspunsurile date la această întrebare vor tinde să surprindă mai degrabă o realitate neplăcută. Și totuși, de ce ar trebui să știm cine a fost Mircea Sântimbreanu?

Despre omul Mircea Sântimbreanu nu vă pot spune multe, știu doar că în lucru este o carte de Cristian Iscrulescu – autorul acestei istorii, iar Mircea Sântimbreanu va avea parte de un capitol consistent. Cu siguranță avea umor și era mereu la înălțime – lăsând la o parte faptul că măsura 2,04 m – cu replicile. Iată un episod, „primul meu editor nu avea nici hârtie și nici cerneală tipografică, era radioul. Am avut imensa șansă de a-l întâlni pe Octav Pancu-Iași. A fost anunțat de o pilă a mea că vine Sântimbreanu. Un profesor, Sântimbreanu. Eu deja venisem când secretara, în prezența mea, dând ștafeta altei secretare, îi spune: «Vezi că o să vină un profesoraș la tovarășul Pancu. Îi spui că-i ocupat, să nu-l bată prea mult la cap...» M-am ridicat din fotoliu în toată lungimea mea și i-am spus: «Eu sunt profesorașul...» Acest moment de totală superioritate a mea, prizat cu mult umor de Pancu, mi-a ușurat discuția cu el.“

Episodul acesta este relatat într-un interviu inclus, alături de altele, în volumul Carnete de editor apărut la editura Amarcord din Timișoara în anul 2000. Cartea decupează fragmente din aproximativ cincizeci de carnete, selecționate din cele peste o sută pe care Mircea Sântimbreanu le-a scris în perioada în care a fost director al editurii Albatros. O părere despre această carte poate fi citită aici.

Pentru mine autorul Recreației mari este cel care te face să zâmbești, să înțelegi că un fapt banal dacă este trecut prin alambicul imaginației creatoare îți poate sintetiza esențe din care îți poți face sirop multă vreme. Mircea Sântimbreanu nu a scris niciodată niciun roman, el este autor de povestiri și acestea sunt ca niște pastile care pot avea atât rol profilactic, cât și vindecător. Personajele lui sunt copiii cu toate gândurile lor. În fapt, Mircea Sântimbreanu a fost profesor de istorie vreo 15 ani (1951 – 1966) în diverse școli de la periferia Bucureștiului, una dintre acestea care se află în cartierul Rahova îi poartă numele din 2001.

Sigur că, în toți acești ani de profesorat s-au întâmplat multe. Evenimentele din clasă, de pe culoare, din curtea școlii, din excursii și drumeții au devenit alături de copii, personaje și locuri în povestirile lui. Și totuși, ne putem întreba de ce același lucru nu se întâmplă și în cazul altor profesori care sunt și ei martori de-a lungul carierei lor la tot felul de scene. Întâmplările nostime, ghidușiile și perlele circulă mai mult pe cale orală, dar uite că din când în când mai este nevoie ca cineva să le adune și să le dea o formă care să le scoată din efemer și să le transforme în întâmplări universale în care copiii se pot regăsi oricând. Pentru a face asta, este nevoie ca tu, ca adult, să vrei să te joci. Să te încânți atunci când găsești jocuri de cuvinte, să dai de-a rostogolul sensuri până descoperi o nouă direcție. Să nu cicălești și să arăți cu degetul amenințător atunci când, de fapt, ar trebui să fii alături și să oferi suport. Sunt lucruri simple, dar nu la îndemâna oricui. Mircea Sântimbreanu le face pe toate.

Uite, doar două exemple din cartea aceasta care este mai puțin cunoscută. În bucata Pomul de pe stradă, Mihăiță are grijă de un pomișor, un tei plăpând... îi face țarc, îl dă cu var, îi pune atelă și îi face covoraș de pământ gunoit și atunci când iese pe drum, Mihăiță simți o strângere de inimă: „Ia te uită, toți fac ce am făcut eu... Merse până la colțul străzii, unde se deschidea bulevardul și văzu până hăt-departe zeci de oameni foindu-se în jurul pomilor. Și, pe nesimțite, inima i se umplu de mândrie și se pomeni spunând fericit: «Ce bine! Și eu am făcut ceea ce fac toți!»“ Vedem aici în mic, o răsturnare a perspectivei și nu este puțin lucru ca un copil să vadă, să înțeleagă că lucrurile nu încep cu el, e aici o lecție a modestiei care prinde bine.

În povestirea care dă și numele acestei cărți, La telefon... telefonul, avem acest aparat ce stă pe „pernuța lui de mătase, negru și gras ca un motan“ (dacă vreți să citiți un pic de istorie, o puteți face aici) care arăta deci și se comporta total diferit... să ne gândim doar la faptul că telefonul avea furcă. Mă rog, ideea este că telefonul nostru vrea și el să învețe să vorbească la telefon căci în afară de Alo! nu știe ce altceva să mai zică. Așadar, îl urmărește pe stăpânul său cum vorbește cu diferiți colegi și află că dacă vrei să te duci la cinema trebuie să fii obosit, că dacă vrei să duci temele cuiva este foarte bine atâta timp cât nu ai un picior scrântit, că pentru a ajunge la întâlnirea stabilită trebuie să spui că ești foarte obosit și că vei merge la culcare în câteva minute. Clar, nu-i pentru oricine vorbitul la telefon, dar un Alo! interogativ se poate spune oricând de la celălalt capăt al firului... în ziua de astăzi, al undei.

Mircea Sântimbreanu nu a fost doar profesor, traducător, publicist, scriitor sau director de editură. A fost, pentru o vreme, și actor – a jucat în Dacii (1967) și Haiducii (1966) – dar niciunul din aceste roluri nu l-a îndepărtat de cel pe care, cred, l-a îndrăgit cel mai mult: acela de copil. Chiar dacă numele de Mircea Sântimbreanu nu spune astăzi prea multe, de aici putem începe o redescoperire.

Temă: De ce credeți că mănușile pe care bunica le împletea din lână se temeau de lupi?

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: E[delstein] Arno

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: VINICIU GAFIȚA

Tehnoredactor: VASILE BIRIȘ

Dat la cules 24.05.1961. Bun de tipar 08.07.1961. Apărut 1961. Comanda nr. 5256. Tiraj 25140. Broșate 25140. Hârtie velină m. de 80 g/m2. 610 x 860/16. Coli editoriale 6. Coli de tipar 10. A. 0132. C. Z. Pentru bibliotecile mici 8 (R)

luni, 22 decembrie 2025

Trei zile anapoda

Îmi aduc aminte că la un moment dat am făcut o promisiune și anume că voi scrie câte ceva despre această carte. Am rămas cu această promisiune în minte, au trecut destul de mulți ani de atunci, atât de mulți încât nu am reușit să mai găsesc discuția în cauză, știu doar că este pe undeva pe blog... am să încerc să o caut mai bine, nu de alta, dar vreau să văd cât timp a trecut pentru a ști unde mă situez (între timp am aflat, promisiunea datează din iunie 2016 – ce să mai, timpul trece repede când te disterzi). Cel mai probabil, ca să fiu sincer până la capăt, cred că nici acum nu aș fi scris despre această poveste, noroc cu seria Micul Actor și cu faptul că l-am redescoperit acolo pe Dumitru Toma.

Este un autor pe nedrept uitat, căci se pricepe de minune să scrie pentru copii, despre Orașul piticoților mincinoși am povestit deja și credeți-mă că nici cartea de față nu este mai prejos. Avem în față o idee năstrușnică care mai că îmi vine să cred că a fost scrisă pe un bilețel și pierdut prin sertarele pline de fantezie ale autorului. Cum vine asta cu sertare pline de fantezie? Ei bine, citind povestea aflăm de Sforăizaur, care seamăna întru totul cu o vacă, are niște coarne impresionante și o culoare de zici că se pregătește să meargă la bal mascat: verde cu buline albe. Și acest personaj tot din sertarele lui Dumitru Toma a ieșit, căci așa cum ne spune chiar el, sunt o mulțime de bilețele pe care notează tot felul de idei și dacă stă să scotocească, de peste tot se poate ivi un astfel de bilețel uitat. Eu zic că bilețelele acestea nu sunt uitate, ci lăsate la dospit în fermentul fanteziei și imaginației.

Nu vreau să stric plăcerea lecturii dar ideea este așa, de ziua autorului, personajele create de el se hotărăsc să îi facă o vizită la domiciliu. Vin toate chiar și cele despre care încă nu a fost scrisă o poveste – cum este Sforăizaurul – dar sunt imaginate. Și de aici pornind se întâmplă o sumedenie de evenimente foarte nostime, căci realitatea foarte strânsă în regulile ei trebuie să facă loc posibilului pe care fantezia îl creează. Uite, Vrăjitoarea-din-corcoduș (apare în povestea Făt-Frumos certat cu gluma, editura Facla, 1983) este atât de bătrână încât a uitat toate vrăjile mai puțin una, știe să facă dulcețuri. În momentul în care personajele pleacă la plimbare prin Arad și autorul pornește în căutarea lor, el o găsește pe vrăjitoarea mai sus menționată la piață, vânzând dulceață. De fiecare dată este posibil să găsim o explicație plauzibilă pentru tot ceea ce se întâmplă și autorul ne îndreaptă privirea spre un acolo, dar depinde de noi cât de departe vrem să mergem pe acest drum.

Dumitru Toma este de partea cititorului atunci când scrie povești și lasă realitatea să fie inundată de fantezie, dar atunci când lucrurile scăpă de sub control el ne propune două soluții. Una a fanteziei și se poate întâmpla ca în cazul vecinului de dedesubt care a venit cu o falcă în cer și cu una în pământ acuzând inundație, este momentul în care Prințul Ploii Reci lasă ditamai balta în sufragerie, dar una dintre vrăjitoare are grijă să se evapore tot astfel încât să asistăm la o farsă deci, un accident regretabil dar care poate fi remediat. Alta a realității, ca atunci când mama autorului sună și cere să vină la fața locului să pună lucrurile la punct. Dacă ar fi fost lăsată... gata! s-a terminat distracția. Așadar, pe de-o parte fantezia care ne ajută să privim lucrurile mai lejer, fără a cădea însă în superficialitate și pe de altă parte realitatea care ne ține serioși căci regulile trebuie respectate. Răspunsul ține de o altă întrebare și anume trăim sau nu trăim într-o poveste?

Dar toate astea sunt mult prea serioase și dacă ne apucăm acum să deconstruim toate poveștile cu ce ne-am alege? Să lăsăm treaba asta pentru când vom fi mai mari și acum să petrecem trei zile anapoda alături de un zmeu, vreo cinci sau șase fete, un moș mustăcios, mai multe păpuși din cârpe colorate (moștrofonți, pichiponți, fârlifuși – 1 minut și 22 de secunde de youtube), un papagal obraznic, un greiere plin de pistoale și cartușiere, trei băieți chipeși, un arici, trei ursitoare (Saveta, Aveta și Veta), uriași, împarați, un balaur mic, pitici (Prințul Înalt, Spirtici, Maestrul Baghetuță, Cocoșel), Doina soția, Teodora fiica, un reporter și alte personaje de la malul Mureșului... a, și să nu uit, Vrajitoarea Mălura!

Temă: Urechea reală – dispozitiv de captat sunetele fanteziei.

Autor: DUMITRU TOMA (8 noiembrie 1955, Curtici)

Copertă și ilustrații: VASILE OLAC

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA

Bun de tipar: 9. IV. 1988. Apărut: 1988. Coli de tipar: 7,1/3

luni, 8 decembrie 2025

seria Micul Actor

Acum, pe final de an, se pregătesc serbări, se învață poezii, se încearcă să se recupereze din cumințenia promisă astfel încât cadourile de sub brad să fie cele visate. Sigur, totul se face cu un interes, dar dacă ar ști copiii câtă plăcere au părinții în a face cadoul mult visat nu s-ar mai preocupa așa de mult... sau oare știu? Mă rog, asta e o altă discuție... dar, pentru că am pomenit de serbări și emoțiile care le însoțesc, azi vreau să vă prezint câteva cărți care vor fi stat la baza unor momente festive în trecut: seria Micul Actor ce a apărut la editura Ion Creangă între anii 1971 – 1988. Cel puțin teoretic ar trebui să avem 17 volume, eu am găsit doar 16 căci volumul III din Șoimii Patriei pe scenă nu am reușit să-l dibuiesc pe nicăieri. El ar trebui să existe căci avem volumul unu, care nu este notat ca atare și apare în 1981, în 1985 apare volumul doi (aici avem notația) și în 1988 volumul patru (și aici avem notația, dar și o schimbare de format, acesta devine 200 x 130 mm – nu mai contează deoarece acesta este ultimul volum din serie).

Știe oare cineva ce s-a întâmplat cu acest volum III sau rămâne un mister?

Avem de a face cu poezii, cântece, piese de teatru, scenete, ghicitori, epigrame, imnuri, toate gândite pentru serbările școlare de final de an sau cele care se dau în cinstea diferitelor evenimente ce se cer a fi marcate prin festivități. Existau cercuri de teatru pionieresc, brigăzi artistice ce aveau nevoie de un repertoriu pe măsură și această serie se constituie într-un material de lucru. Iată ce scrie pe copreta a IV-a a primului volum Inima și Patria: „o serie cu o destinație practică, directă, fiind un îndrumător în pregătirea serbărilor școlare, a unor activități culturale pionierești, dar urmărind să atragă atenția copiilor către scrieri de calitate artistică certă pe o temă dată, legată de calendarul aniversărilor sau de cel al desfășurării procesului de învățământ.“

Lăsând la o parte sala de festivități a fiecărei școli, locul unde se mai pot desfășura astfel de activități este conform unui titlu din serie La Focul de Tabără. Iată din cuprins cu ce se delectau pionierii: Te iubim de Victor Eftimiu; Spre gloria străbunului pământ – muzica de Ion Rădulescu, versuri de Tiberiu Utan; Cântăm un imn Partidului iubit – muzica de Florin Comișel, versuri de Crișan Constantinescu; Partidului de Ana Blandiana; Robinson 001 – piesă într-un act de Ovidiu Zotta; Pasiune plus rațiune – piesă într-un act de Al. Mirodan; Ghicitori de spus cântând – muzică de Ion Tomescu – vă rog, nu aruncați cu roșii...A! Nu știți de ce? ei bine, în prezentarea de mai jos a acestei serii mi-am permis să mă joc cu niște clape virtuale eu fiind total paralel cu tot ceea ce înseamnă notație muzicală, sper să nu sune doar ca o pisică trasă de coadă 😊 Așadar, clemență!

Pe lângă bucățile acestea specifice vremurilor l-am regăsit pe Dumitru Toma, am scris aici despre o poveste de-a lui și mai are una despre care am promis să scriu și uite că nu am mai ajuns, este vorba de Trei zile anapoda. În volumul doi din Șoimii Patriei pe scenă, Dumitru Toma are o piesă – Lecția de muzică, este o bucată foarte amuzantă și drept argument vă voi spune că protagoniștii sunt Brotacul, Tânțarul și Greierele – nimic special până acum – dar când vă voi spune că pe țânțar îl chemă Afonel și că dați cu mâna după el când vă bâzâie nițel... parcă data viitoare când vă va cânta, înainte să-i acordați... nu bâzâitul ci un rând de aplauze, vă veți mai gândi un pic.

L-am regăsit pe Titel Constantinescu care mie îmi place foarte mult, sunt câteva piese de teatru, Cine e?; Paznicii grădinii; Bun găsit, casă frumoasă; A pierdut cineva ceva? în fapt el a fost o vreme regizor de teatru radiofonic. Volumul lui de memorii, Frica... și alte spaime fiind foarte interesant de citit.

Un concept interesant, pe care nu l-am mai întâlnit până acum prin cărțile pentru copii este prezent în volumul Jur să spun adevărul! de Toma Mareș (5 mai 1935, Drăghici, jud Argeș) este vorba de un joc „cuprins adesea în activitatea cercului de literatură, sub numele de proces literar, fiind o judecată, o dezbatere dramatizată a conținutului unei opere literare“ (pag. 5) Autorul își propune să lărgească „sfera de cuprindere, îmbrățișând o serie de probleme teoretice și practice, legate de formarea viitorilor cetățeni și de creșterea continuă a orizontului de înțelegere științifică a lumii și a societății, de la o vârstă fragedă, ca urmare a importanței tot mai mari acordate studiului și activităților tehnico-științifice în școli și a responsabilității față de muncă, principala îndatorire patriotică. Va fi vorba, așadar, de două forme noi de joc: procesul științific și procesul etic, menite să dezbată probleme pasionante de științe ale naturii, chimie, fizică, etică...“ (pag. 6) Sunt zece procese care la prima vedere par a fi niște piese de teatru, dar sunt ceva mai mult de atât căci fiecare personaj, fie că este acuzat sau inculpat poate aduce martori care să-i susțină cauza. Sigur, construcția poate fi ghidată astfel încât la final, judecătorul să tragă concluzia cea mai convenabilă sau cea mai de dorit, dar dacă ar fi să lăsăm liber acest joc cred că am avea de a face cu un adevărat spectacol. Iată spre exemplificare câteva procese din acest volum: Procesul Ignoranței (se discută despre concepția religioasă a facerii lumii); Procesul potopului lui Noe; Procesul Adevărului (cum trebuie rostit adevărul – direct, pe față, trebuie spus cu curaj și primit cu bărbăție sau putem identifica anumite situații în care adevărul nu poate fi marturisit direct sau în întregime); Procesul Atomului (se dezbate dacă reclamanta – Pacea a avut de suferit de pe urma complicității dintre Atom și zeul Marte – inculpații); Procesul Cinstei (acuzatul Dan Șterpelici este adus în fața instanței pentru furtul unei compuneri aparținând d-șoarei Cela Mândru, Cinstea fiind cea care este lezată).

Voi încheia cu trei observații:

Volumul Poezie, Cântec, Joc apare în două ediții ușor diferite. Prima, în 1974 are 176 de pagini cea de a doua ediție apare în 1979 și are 196 de pagini.

Volumele apărute în această serie nu sunt ilustrate cu excepția Teatru pionieresc, volumul 3 și Șoimii Patriei pe scenă, volumul 4 care conțin niște desene ce pot fi interpretate ca idei de decor și scenografie.

Coperta seriei pare să fie realizată de Elena Munteanu (12 februarie 1942), artist decorator, absolventă a Institutului de arte plastice „Ion Andreescu“ din Cluj-Napoca

duminică, 23 noiembrie 2025

Împliniri

Ceea ce era de demostrat a fost demonstart în cartea Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii și tineret din perioada stalinistă 1948 – 1953 de Cristian Iscrulescu adică, literatura pentru copii nu este un loc de joacă, în care creativitatea poate fi lăsată să hălăduiască pe coclauri și să se întoarcă acasă cu povești fantastice. Nu, ea trebuie pusă în slujba făuririi omului nou. Așadar, citind cărți pentru copii care depășesc perioada de mai sus, constatăm că nu putem face altceva decât să aducem argumente suplimentare care validează ipoteza conform căreia politicul a trasat niște linii directoare și în producția de carte pentru copii.

Or așa stând lucrurile, gândul meu ia forma unei întrebări și anume, dacă se poate aduce în discuție ceva nou în această direcție căci existența propagandei a fost clar demonstrată. Nu vreau să mă transform într-un pescuitor de perle, care deschide scoică după scoică în speranța că într-o zi va da peste cea mai strălucitoare perlă și iată-l de fiecare dată în fața aceluiași conținut. Răspunsul e clar, activitatea aceasta nu trebuie să fie una de subzistență ci una de cercetare, care poate transforma pescarul într-un biolog marin. Dar adâncimile acestea sunt greu de ajuns astfel încât îmi zic să nu uit de bucuria de a te scălda în ape mai mici...

Nu, nu e cazul ca acum să intre vioara... sunt în continuare lucruri care merită aduse la suprafață astfel încât, mozaicul acesta – literatura pentru copii – să se întregească cât mai mult.

Uite, spre exemplu cartea de față este o colecție de povestiri despre pionieri doar că nu avem de a face cu pionieri reali ci cu unii construiți. Am această imagine pe care tot încerc să o clarific și anume, că la început, personajele din cărțile pentru copii erau inspirate din viața reală, urmărindu-se ca cititorul să se identifice cu ele și mai apoi să transforme în realitate atitudini și comportamente. Cu timpul, personajele nu mai sunt inspirate din viața reală ci devin o reflecție a unei imagini, a unui prototip, iar cititorul nu se mai recunoaște în ele decât parțial și accidental, el nu va mai putea prelua atitudinile și comportamentele transformându-le în realitate. Ajungem în felul acesta în situația elevului care poate reproduce formulele dar nu știe să le aplice în rezolvarea problemelor.

În bucata Demnitate ni se relatează cazul lui Nicolae Crișan, pionier din Brașov, care într-o zi, în fața hotelului Postăvaru a fost acostat de o turistă venită din Germania, care în schimbul unei cutii cu gumă de mestecat plus o bancnotă de 5 dolari voia să primească cravata și insigna de pionier. Copiii din jur constată că acest schimb nu are loc și că Nicușor îi explică doamnei de unde poate procura însemnele dorite și că el nu le poate da la schimb deoarece sunt primite de la tatăl său care devenise pionier în prima generație, cea din 1949.

Cititorul are în față imaginea pionierului ideal și nu a unui copil care „nu refuză guma de mestecat oferită de turiști, ba chiar îi acostează pe aceștia în chip supărător, întinzând mâinile prin geamurile mașinilor, fără nicio demnitate“ Lăsând la o parte faptul că era ilegal să deții valută pe vremea aceea, ne atrage atenția cravata de pionier. După ilustrație, acțiunea se petrece după anul 1972 căci este prezent tricolorul pe marginile cravatei. Dar Nicușor, ne spune că această cravată este primită de la tatăl său care a devenit pionier în 1949, or la acel moment, cravata era roșie, fără tricolor pe margine. Se vede că povestea este cusută cu ață albă și mai mult decât atât, autorul nu este un fitecine, este chiar vicepreședintele Consiliului Național al Organizației Pionierilor care la a II-a Conferință Națională a Organizației Pionierilor[1] ce a avut loc în octombrie 1971 prezintă Raportul privind îmbunătățirile ce se propun a fi aduse statutului unităților și detașamentelor de prionieri din Republica Socialistă România și regulamentului consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România . În acest raport este prezentată propunerea ca tricolorul să apară pe marginile cravatei roșii de pionier. În fapt, sintagma cravata roșie cu tricolor, apare mult mai târziu dovadă fiind statutul pionierului. Astfel, în Statutul Unităților și Detașamentelor de Pionieri din Republica Socialistă România, publicat în decembrie 1971, la punctul 18 scrie: „Pionierii poartă uniformă, cravată roșie, insignă și însemne pionierești. Cravata de pionier are tricolorul pe marginea laturilor egale.“ În statutul pulicat în 1975, la punctul 24 se poate citi: „Pionierii poartă uniformă, cravată roșie cu tricolor, insignă și însemne pionierești. Cravata de pionier are tricolorul pe marginea laturilor egale.“

Acest excurs prin conferințe și statute nu este gratuit căci observăm că cineva care a avut acces de la bun început la istoria însemnelor pionierești alege să construiscă o poveste în care mai important este felul de a fi. O poveste în care norma comportamentală este mai importantă decât adevărul istoric. Sigur, la rigoare, mi se poate imputa că nu am de unde să știu dacă nu cumva Nicușor a cusut chiar el tricolorul pe marginea cravatei, dar asta ridică o altă problemă și anume oare atunci când s-a trecut la cravata roșie cu tricolor ce s-a întâmplat cu mulțimea de cravate roșii fără tricolor?

M-am lungit deja prea mult pentru o postare pe blog astfel încât nu vă voi povesti despre nicio o altă bucată din această carte, toate sunt în aceeași direcție, surprind norme, atitudini și comportamente morale ale pionierului ideal. Pe alocuri apar câteva realități pe care nu te-ai fi așteptat să le găsești aici și anume episodul câinilor rămași fără stăpân după demolarea unui cartier... ce-i drept, sărăcăcios de case.

Temă: Care este momentul în care idealul devine un obstacol în calea devenirii?

Autor: PATIȚIA SILVESTRU (23 februarie 1923, Vințu de Jos, jud. Alba - )

Copertă și ilustrații: ADRIAN BENEA

Editura: Ion Creangă

Lector: GH. ZARAFU

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Dat la cules: 19. V. 1976. Bun de tipar: 15.IX. 1976. Apărut: 1976

Comanda nr. 1249. Tiraj: 26500 broșate. Coli de tipar 5 ¾