Pană de gaiță și poveștile ei

Mă întreb ce este mai frumos, ideea sau cuvântul? Nu, nu trebuie să alegem este de ajuns să înțelegem că frumusețea apare atunci când cele două fac o pereche strașnică. Nu voi analiza combinațiile posibile, sunt relativ ușor de intuit... și uneori, intuiția este suficientă. Faptul că ținem cont de ea sau nu, asta este cu totul o altă poveste. Eu mă simt mai degrabă atras de a descoperi cine are întâietate. Cel mai la îndemână răspuns ar fi ideea, dar, dacă mă gândesc că ai nevoie de cuvinte pentru a o articula – chiar și în gând – parcă răspunsul nu-i cel bun. Prin excludere, rămâne să dăm întâietate cuvântului. El este cel care descrie, dar STAI!... ce să descrie dacă nu există nimic?

Voi lăsa rezolvarea acestei chestiuni pentru mai târziu, după ce voi parcurge bibliografia obligatorie: Platon, Wittgenstein, Kant, Vîgotski, poate și ceva Rubinstein și neapărat Piaget... bine, și Chomsky! E clar că mă alint, dar trebuie să înțelegem că dacă oameni mari s-au ocupat de treaba asta, sigur există ceva acolo... ceva înainte de idee, înainte de cuvânt. De multe ori trăim o presimțire a acestui ceva, iar ideea și cuvântul sunt fațetele unei monede pe care o folosim pentru a intra în această casă a misterelor.

Passioaria Stoicescu a înțeles foarte bine acest joc în care cuvintele îmbracă ideea, iar ideea este cea care croiește cuvintele pe măsura ei. Dovadă stă faptul că reușește să facă acest joc accesibil micilor cititori. Îmi place foarte mult povestea despre ploaia care nu se vede. Îl avem pe Loren, un nume mai deloc întâlnit până acum în poveștile pe care le-am citit, care pictează toată ora de desen, iar la final, planșa lui este goală. Copiii au desenat tot felul de lucruri care au legătură cu ploaia și nu înțeleg nimic din ceea ce a făcut Loren. Ba, mai mult, Marcu întreabă răutăcios dacă nu cumva nota patru ar fi nimerită. Clopoțelul sună și Loren este salvat, copiii își văd de treburile lor. El va merge la profesoara de desen și îi spune că a pictat o ploaie ca afară, o ploaie adevărată, fără nici o culoare. Cum vine asta, întreabă profesoara. Răspunsul este o poezie în sine  „am pictat cu pensula muiată în apă, și atât, nu cu acuarele...“

Cu ajutorul lui Loren înțelegem că ploaia există înainte să fie numită, înainte să fie descrisă, înainte chiar să fie colorată. Ploaia nu este o convenție, iar Loren pictează mai degrabă ceea ce este, el aduce în fața cititorului cea mai fidelă reprezentare deși folosește pentru asta apa de la chiuvetă.

Oare va reuși Marcu să înțeleagă că planșa goală a lui Loren nu este deloc goală? Ea conține mai mult decât desenele celorlalți copii deoarece ea nu epuizează ploaia, ci o surprinde preț de o clipă.

Dacă limitele limbajului meu înseamnă limitele lumii mele, Passionaria Stoicescu ne arată că există modalități de a depăși convenția și de a ne apropia în felul acesta de ceea ce presimțim că se află dincolo de idee sau cuvânt. Loren nu descrie ploaia, el o produce și chiar dacă o face în niște condiții controlate și cu elemente care pot fi socotite impure, el face ca sensibilitatea noastră să vibreze, să intre în rezonanță cu adevărata realitate a lucrurilor.

Deși Loren este eroul acestei povești, nu este mai puțin important să facem o analiză care să îl aibă drept temă pe Marcu. Oare ce îl determină să-i solicite profesoarei nota patru pentru Loren? Motivele pot părea mici – invidie, insecuritate, conformism, frica, nevoia de ordine, micime sufletească – dar ele țin de felul în care fiecare dintre noi ne apărăm ceea ce credem noi că suntem.

Nu am să merg mai departe nici cu analiza, nici cu alte povești din carte, dar vă asigur că această carte este o mică comoară, are multe idei foarte frumoase, foarte nostime, năstrușnice chiar. Pe alocuri te împinge să citești în cadență, să păstrezi ritmul, să dansezi... să îți imaginezi cum arată o meclă de melcă. Și să știți că ideologia acelor vremuri nu este prezentă. Sigur, cârcotașii vor găsi câteva trimiteri, dar vă asigur că acestea nu sunt un tribut, ci sunt valori care înțelese corect, atrag după sine comportamente și atitudini care sunt de dorit în orice societate.

Temă: Imaginați-vă un eveniment declanșator astfel încât Marcu să solicite un zece curat pentru desenul lui Loren.

Autor: PASSIONARIA STOICESCU (30 aprilie 1946, București)

Copertă și ilustrații: ANAMARIA SMIGELSCHI

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA

---

BUN DE TIPAR 6. VI. 1986 APĂRUT 1986 COLI DE TIPAR 6,5

---

Prima mea bibliotecă - seria I (1968 - 1969)

Nici nu știu cum să încep... Probabil că de aceeași problemă s-au lovit și cei care au încercat, la vremea lor, să pună ordine în aceste cărți. Când spun ordine, mă gândesc la succesiunea lor cronologică și, mai ales, la criteriul după care le putem ierarhiza. Analizând caseta tehnică, putem identifica trei repere: bunul de tipar, numărul comenzii și notația A. (sau A.T. în unele cazuri) – presupun că este vorba de un fel de autorizație tehnică.

Totuși, ordonarea volumelor după aceste criterii nu conduce la o consistență internă, cu alte cuvinte, fiecare listă este independentă, suficientă sieși și de sine stătătoare.

Până la urmă, această rigoare nu este așa de importantă deoarece și cei care au editat s-au hotărât abia la volumul 15 să treacă numărul de ordine pe pagina de gardă. Mai mult, a fost nevoie de șapte apariții pentru ca numele seriei – Prima mea bibliotecă – să fie menționat explicit. Deși unitatea vizuală și de format a existat de la bun început, denumirea seriei și logo-ul au întârziat să apară. „Logo” e mult spus: e vorba de scrierea cu majuscule a titlului și de o casetă simplă în care este înscris numărul de ordine.

Numai probleme! Totuși, am ales drept criteriu principal bunul de tipar, deși odată cu volumul Focul de Jack London, apare o listă numerotată a titlurilor publicate anterior – un al patrulea criteriu, care complică și mai mult lucrurile. Să mai menționez erorile din caseta tehnică, unde „dat la cules” figurează la finele lui 1969, în timp ce „bun de tipar” este datat la începutul aceluiași an? Mai bine nu.

Vă propun să lăsăm deoparte aceste detalii care, deși sâcâitoare pentru un spirit riguros, nu reușesc să umbrească frumusețea unei colecții care mai are atât de multe de oferit.

Elefanți în rochițe

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă toată lumea este în oraș cu aceste zile ale carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna și mă îndreptam spre locul întâlnirii, când atenția mi-a fost atrasă de cineva care purta trei rochițe una peste alta, o rochiță de bal, una de stradă și alta de balet. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba.

Toate cele pe care le-am aflat sunt scrise de Mircea Sântimbreanu și publicate în 1966 în cartea Elefanți în rochițe. Este imposibil ca acest titlu să nu te stârnească, simți greutatea pachidermului cum trece de pe un picior pe altul atunci când execută fie un pas de bourrée, fie un pas marché. Mi-am amintit imediat de Gala Desenului Animat – Viorica Bucur... acum când toate sunt la un click distanță am constatat că memoria îmi jocă feste: acolo era un hipopotam în tutu. Însă Mircea Sântimbreanu ne propune o altă fantezie! Acum, noi aflăm povestea unui elefant care pleacă de acasă fiindcă o pisică tare geloasă nu îl lasă în pace. El ajunge în pădure și își deschide atelier de mode, de unde toți elefanții își vor lua rochițe din ce în ce mai scurte... se întâmplă însă ca aceste rochițe să nu fie chiar ceea ce le trebuie elefanților, dar până la urmă, lucrurile se rezolvă cu ajutorul unei perechi de foarfece, care transformă rochițele în batiste. Îmi place povestea aceasta deoarece se vede plăcerea de a crea, de a imagina o situație nostimă fără a urmări neapărat o morală. Sigur, putem vorbi de una și anume, nasul, gura, mâinile ar fi bine să le ștergem cu o batistă, nu cu o rochiță, dar lucrul acesta nu este arătat explicit, ci mai degrabă se vede în filigranul poveștii. Micul cititor îl urmărește pe elefantul din poveste și la un moment dat se trezește cu un cuvânt în minte și anume, batistă. El va ști de acum încolo cum, când și de ce să o folosească!

Vreau să vă mai povestesc despre o imagine foarte nostimă pe care am gasit-o în povestea Expediția. Este acolo un cățel de curte care este foarte obosit deoarece a visat ca a dezgropat un os mare, plin de măduvă și cu robinet. Dă cățelul din codiță în partea dreaptă, gata se deschide robinetul și curge măduva. Dă cățelul din codiță în partea stângă, robinetul se strânge. Este un lucru cert, Mircea Sântimbreanu știe să imagineze povești!

Iar toate poveștile din acest volum au în comun imagini dintr-acestea poznașe, dar și tema – să îl ajute pe copil să devină un pic mai responsabil. Poveștile nu sunt moralizatoare într-un mod direct, degetul arătător nu este ridicat amenințător, spectrul pedepsei nu este prezent. Totul se desfășoară în joacă, doar că la final rămâne nerostită o întrebare, iar autorul mizează pe acest fapt. Copilul simte că povestea nu s-a încheiat, că mai trebuie spus ceva și el va continua povestea în direcția normei comportamentale acceptate, a atitudinii de dorit... și cum acest lucru vine de la sine, el va fi mai ușor de acceptat și de pus în practică. Trebuie să recunoaștem că este un pic de măiestrie pedagogică aici. A-l pune pe copil în situația de a spune ceea ce este bine și ce nu, are avantajul de a-i arăta că el știe deja acest lucru și că nu-i rămâne altceva de facut decât să îl pună în practică.

Uite, povestea Căluțul, în care tatăl proaspăt întors de la muncă este luat de nou și transformat în căluț care trebuie să sară peste piscuri semețe, să zboare peste râuri, să se strecoare printre prăpăstii știute și neștiute. Dar căluțul obosește și ar vrea să se ridice în două picioare, să se așeze pe fotoliu, să citească ziarul și să bea un pahar cu apă și o roagă pe fiică să îl ajute, dar aceasta are acum grijă de căluțul de lemn. Lui îi face acum culcuș, lui îi dă apă din căuș, lui îi potrivește perna de pluș... și nițeluș, nițeluș adoarme și ea în culcuș. Atunci „tata se apropia, o învelea în plapumă, îi punea perna sub cap, iar căluțul îl așeza alături, pe noptieră. Atunci fetița deschidea o clipă ochii și murmura toropită: [—] Vezi ce rău ești tu, tată! Nu iubești deloc căluțul... Nici nu-l lași să doarmă ca oamenii. Săracu’ de el... Și adormea suspinând.“

Copilul se trezește că ia partea adultului, că propune chiar el norma comportamentală caci cel puțin, la nivel declarativ, el nu se va identifica cu personajul care face drăcării. Revine părintelui responsabilitatea de a folosi cu pricepere acest moment în viitoarele negocieri pe care le va purta cu fiul sau fiica, negocieri duse pe teme ca spălatul pe dinți și mâini, curățenia în cameră, acordarea de ajutor în mici treburi casnice, în explicarea unor comportamente și a consecințelor lor.

Citind aceste povești, nu pot să nu pun în oglindă, copilul de ieri și copilul de azi. Nu sunt interesat de diferențele dintre ei, ci mai degrabă de faptul că, indiferent de vremuri, necesitatea de a fi politicos și responsabil nu a încetat niciodată să fie un lucru bun. Faptul că această valoare nu mai este la fel de apreciată este o altă poveste. E bine să mai facem un pas și să înțelegem că adevărata politețe nu stă doar în gesturile exterioare ci și în gândurile care dau sens acestor norme comportamentale.

Temă: Efectul politeții asupra stării de bine.

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: ANGI PETRESCU - TIPĂRESCU

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

---

Dat la cules 11.01.1966. Bun de tipar 25.05.1966. Apărut 1966. Comanda nr. 7424. Tiraj 36180. Broșate 34100 + legate 2080. Hârtie: offset A. de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale:  4,9. Coli de tipar: 7. A.T. : 12284. C. Z. Pentru bibliotecile mici 8R – 93 

---

Cărticica pentru fetițe-veverițe și băieți-vevereți

 

Mai zilele trecute auzeam pe cineva spunând că lângă noi se petrec foarte multe miracole. Rugat fiind să detalieze un pic zicerea asta, nu s-a lăsat prins în capcana de a spune banalități ci doar a fost recunoscător că a putut să ajungă în acest moment în care își dă seama de acest fapt. Tind să îi dau dreptate, dar ar trebui spus că sunt necesare câteva condiții pentru a deveni conștineți de miracolul de lângă noi. Fără o ordine anume, prima ar fi vârsta – persoana în cauză se află la doar doi ani de „rotundul“ 70. Atunci când ești prins în vâltoarea evenimentelor tinereții este dificil să faci pasul înapoi pentru a câștiga perspectivă, direcția este doar înainte și, poate, doar în unele momente apare o oprire pentru respiro, dar nicidecum pasul înapoi.

Trebuie spus aici că miracolul nu își dezvăluie forța totală printr-o înțelegere retrospectivă a momentelor, nu! el trebuie trăit ca fiind prezent în clipa în care se întâmplă. Înțelegerea retrospectivă are și ea forța ei, dar puterea restructurantă, cu adevărat copleșitoare are loc atunci când sesizezi armoniile în momentul producerii lor.

Discuția aceasta ar trebui să atingă un pic și vârful piramidei lui Maslow, dar până acolo, cred că de ajutor ne-ar fi dacă am citi niște poezie. Deoarece se știe că poezia nu este la îndemâna oricui, propun să începem cu cea scrisă pentru copii. Persoana care acceptă această provocare – aceea de a scrie poezii pentru copii – se află în preajma miracolului în fiecare zi. Chiar dacă nu este îndeplinit criteriul vârstei, un alt element își face apariția și anume, simțul poetic. Mai precis, este vorba de o sensibilitate care transformă cele mai anodine lucruri... în luvruri!

A pricepe că lângă tine tocmai s-a întâmplat un miracol pe care nu l-ai ratat, nu te lasă să fii indiferent, ci te împinge să îl faci cunoscut – așa cum te pricepi tu mai bine – și celor din jur. Depinde de ceilalți ce vor face mai departe; tu devii, parcă, pentru un moment mai bun, mai împăcat... dar viața are grijă să nu te „arzi“ și îți propune, pentru fiece miracol, câte un infinit de lucruri greu de dus.

Scriu toate astea în urma faptului că am citit Cărticică pentru fetițe-veverițe și băieți-vevereți dar și Creștetul ghețarului (Jurnal 1969 – 1971) de Constanța Buzea.

Nu am să intru cu bocancii în materialul acestei cărți, nu am să încerc să folosesc Pumnalul Subtil al lui Philip Pullman pentru a tăia o fereastră între realități paralele, nu am să dau concretețe amintirilor... am să transcriu o poezie.

BUCLĂ DE LÂNĂ

Lumea din carte Ochiul o-mparte Parcă-i o cană Cu două toarte. În partea dreaptă E o cetate Care te-așteaptă.
	În partea stângă, Săpată-n stâncă, E o fântână Foarte adâncă. Și, în fântână Stă crocodilul Buclă-de-lână. De șapte zile, De-o săptămână, Stă în fântână Buclă-de-lână.

Temă: Jucați Cucu! - Bau! cu o carte de poezii scrise pentru copii.

Autor: CONSTANȚA BUZEA (29 martie 1941, București – 31 august 2012, București)

Copertă și ilustrații: CLARETTE WACHTEL

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

---

Bun de tipar 15. XI. 1979. Apărut 1979. Tiraj 40 000. Coli de tipar 14.

---

Eu eram zâna

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă toată lumea este în oraș cu aceste zile ale carnavalului, voi ajunge la timp. Până la urmă, ce moment mai bun pentru a vorbi despre o zâna decât acesta, când toți purtăm o mască? Chiar sunt curios ce voi mai afla despre povestirile scrise de Mircea Sântimbreanu.

Am citit Eu eram zâna și am dat peste 16 povestiri care îi învață pe copii, apelând la ironii fine, norme comportamentale și atitudini care sunt de dorit. Până la urmă, să fii om se poate învața fie pe propria piele, fie citind. Trebuie să recunoaștem că pe vremea aceea, televizorul nu oferea atât de multe, așadar cititul rămânea cea mai la îndemână formă de a descoperi și pune întrebări.

Până să povestesc câte ceva despre întâmplările din această carte vreau să vă spun că există una aici care va da titlul ultimei cărți apărută sub semnătura lui Mircea Sântimbreanu. Este vorba de N-ați văzut un mânz maro?, cartea apare la editura Coresi în 1999, redactor Gabriela Niță, tehnoredactor Adrian Utale, copertă și ilustrații Radu Oltean. Este ca și celelalte cărți, o colecție-selecție de povestiri apărute de-a lungul timpului prin diferite reviste și cărți. Se știe că multe din aceste povestiri sunt revizuite, îmi imaginez că la o nouă lectură, autorul vrea să nuanțeze mai bine anumite aspecte, să atragă atenția mai bine sau pur și simplu să le facă mai poznașe, mai hazlii. Recunosc că m-am gândit cum ar fi scris Mircea Sântimbreanu dacă ar fi avut libertatea totală a cuvântului, fără a fi nevoit să evite ideile care intrau în contradicție cu epoca. Cărțile apărute după 1989 (atenție! nu vorbim despre reeditări) ne pot oferi un indiciu, un început de drum... dar mă tem că este prea puțin și vom fi nevoiți să facem loc unor subiectivități care pot fi foarte ușor de contestat. Ce nu poate fi contestat sunt modificările. Așadar, să le vedem.

Avem un mic mânz maro care își dorește un Făt-Frumos și află că în vecini este un băiețel care își dorește un cal năzdrvan. Am spune în zilele noastre că avem match-ul perfect 😊 Întâlnirea dintre cei doi are loc și ceea ce urmează este o lecție pe care nu știi exact cine o primește, eu aș înclina să zic, mânzul, dar și băiețelul poate învăța ceva. Cert este că băiețelul a încercat să facă și din pisică și din cățel, căluțul dorit. Nu povestesc despre încercările prin care au trecut cele două animale spun doar că fânul nu este pe placul cățelului și coada pisicii se înnoadă foarte greu. Dar aceste obstacole sunt depășite dat fiind faptul că în fața băiețelului stă acum un căluț. O problemă are și el, zburdă dar nu zboară... soluția, tava cu jăratec! O-ho, și ce-a mai săltat micul mânz maro peste gard atunci când sub botul lui a simțit dogoarea. Un aspect important, băiețelul își dorea un cal maro... și îl înțeleg perfect, animalele maro sunt foarte frumoase, ați văzut vreodată un cățel maro, chiar și trufa nasului să fie maro, este adorabil. Să nu divagăm și să revenim la povestea din 1965 vs. 1999. În 1965, băiețelul este un voinic de cinci ani, în 1999 vârsta lui este de șapte-opt ani, dar tot voinic. La un moment dat autorul se folosește de o comparație pentru a descrie felul în care se simțeau părinții cai atunci când realizează că nu pot oferi mânzului lor ceea ce își dorește... „caii își văzură mai departe de ovăz, dar parcă ronțăiau rumeguș, căci din clipa aceea mânzul nu mai conteni cu oftatul“ (1965) vs. „caii își văzură mai departe de ovăz, dar parcă mestecau rumeguș, căci din clipa aceea mânzul nu mai conteni cu oftatul“ (1999).

Poveștile sunt pe placul mânzului nostru și se dă în vânt după ele, de aici și află despre Făt-Frumos... „nu era poveste să n-o fi înghițit de mai multe ori. Dar, dintre toate, cel mai mult îi plăceau cele cu Feți-Frumoși și cai năzdrăvani. Era în stare să nu mănânce, să nu bea, ci doar să asculte minunatele lor isprăvi.“ (1965) vs. ... „nu era poveste să n-o fi rumegat de mai multe ori. Dar dintre toate, cel mai mult îi plăceau cele cu Feți-Frumoși și cai năzdrăvani. Era în stare să nu mănânce, să nu bea (nici nu prea era el mare băutor), ci doar să asculte minunatele lor isprăvi.“ (1999)

O altă modificare o putem sesiza la începutul acestei povești, în 1999 el este rearanjat pentru a crea mai bine cardul poveștii care urmează, dar modificarea majoră este aceea care se referă la culoare. Mânzul nostru își dorește în 1965 o schimbare de culoare, căci aceasta este soluția pe care o găsește pentru a scăpa de băiețelul care își dorește un cal maro, fără a preciza prea multe legate de aceasta. În 1999, soluția este aceeași doar că disperarea este mai mare... „vopsește-mă, vopsește-mă! Mă ruga cu lacrimi în ochi: «Orice culoare vrei, blond, pepit, în dungi, numai vopsește-mă...»“

Sunt aceste modificări esențiale pentru morala poveștii, mesajul transmis suferă el vreo schimbare în urma apariției lor, cel mai probabil, nu. Ele ne atrag mai degrabă atenția asupra nevoii de nuanțare, asupra proprietății cuvintelor de a trezi în mintea cititorului imaginea dorită. Pentru Mircea Sântimbreanu cuvintele sunt importante și de aceea el are nevoie să le folosească pe acelea care redau cel mai bine ideea pe care o vrea dezvoltată. Îmi pare că în momentul în care recitește o povestire el se reconectează cu ideea inițială și restructurează conform momentului actual. Desigur, dacă acest lucru este necesar și să fim preciși, nu este puțin lucru să îți pese de felul cum este înțeleasă o idee despre care ai scris cândva și pe care ai fi putut să o lași așa cum era. 

Nu vreau să mă lungesc prea mult, mai spun doar atât: ultima povestire, Soare de mai este tributul pe care partidul îl primește – ba mai mult, îl pretinde – din partea autorilor. Ideea nu e rea dar trebuie văzută în contrapartidă și cu experiențele negative. În această povestire, grija statului devine totală, chiar magică: mărul din grădina grădinței se întreabă cine are grijă de copii, cine a socotit câți sunt, câte hăinuțe le trebuie și cât de călduroase să fie ele, câte jucării sunt necesare fără ca vreo mânuță să rămână întinsă. Și rândunica care săgetează văzduhul de deasupra blocurilor din cartier și care se întoarce din zări străine se întreabă același lucru. Și flamurile purpurii se întreabă... și răspunsul este același: Partid, soare de mai! Însă această imagine idilică trebuie văzută în contrapartidă și cu alte experiențe. Un exemplu este cel al Lenei Constante, artista care a ilustrat această carte. Ea este dovada vie ca soarele și protecția din texte ascund frigul și abuzul din realitate. Umbra!

Temă: Pentru o aniversare perfectă care este proporția maximă de omisiune care poate fi admisă?

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: LENA CONSTANTE

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: CONSTANȚA VULCĂNESCU

---

Dat la cules 22.10.1964. Bun de tipar 27.02.1965. Apărut 1965. Comanda nr. 6383. Tiraj 35140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale 5,34. Coli de tipar 8,5. A.T. 13584. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93 

---

Peștii în copaci

 

Nu știu dacă ați avut vreodată răbdarea să vedeți cum crește o plantă. Acum să nu ne imaginăm că ar trebui să stăm lângă ea zi de zi, ceas de ceas, oră de oră... nu, trebuie doar să avem grijă de ea. E ceva acolo, un mic miracol care ne este la îndemână și pe care de cele mai multe ori nici nu îl băgăm în seamă. Există și cărți care cresc la fel: Peștii în copaci, de Titel Constantinescu, e una dintre ele. Puteți fi martor la acest miracol dacă luați o sămânță de ardei iute – sau, mai simplu, o boabă de fasole și o puneți pe un gogoloi de vată udă. Vă garantez că veți avea parte de o călătorie pe cinste. Ideal ar fi să țineți și un mic jurnal cu primul gând care se ițește în minte atunci când vă apropiați pentru prima dată în ziua respectivă, de locul cu miracole.

Pe bună dreptate mă puteți întreba dacă eu am făcut asta. Răspunsul este da, am un ghiveci în care sunt sădite câteva semințe de ardei iute care au crescut de-o șchioapă și acum se încăpățânează să o mai facă. Sunt acum niște lujere așa de plăpânde încât nici nu știu ce să le mai fac, le-am pus chiar o scăriță colorată – sprijin pentru tulpinile fragile, dar și o invitație la verticalitate. 

Zic că o să mai dureze ceva până o să îmi ia gura foc. Până atunci, hai să citim povești la fel de gingașe ca o plăntuță pe care o îngrijim cu drag. Titel Constantinescu scrie cu o delicatețe aparte, cu dichis, aș zice, încercând să potolească dorul de un timp și de un moment care, în tumultul orașului se rătăcesc ușor.

Chiar și așa, dacă ai ochi să privești,  poți descoperi un copac înflorit, poți vedea o frunzuliță drept bărcuță, poți gusta cireșe, poți auzi păsări cântând, poți simți miros de pâine caldă, poți atinge scoarța unui copac... toate acestea trezesc în tine nostalgia după un timp al tău, un timp în care ți-a fost bine.

Ca adulți avem în spate multe zile pe care le-am petrecut întâlnindu-ne cu o mulțime de lucruri, am fost martori la multe evenimente, dar nu simțim nevoia de a face din toate acestea un moment etern prin fixarea lui în scris. Este adevărat, din când în când mai spunem povești, dar scrisul este cel cu viața mai lungă și Titel Constantinescu a înțeles aceasta. El vrea, simte nevoia de a împărtăși frumusețea comună, obișnuită a lucrurilor și a lumii cu cititorul. Este acesta un copil ? Cu atât mai bine, căci în felul acesta apare oportunitatea de a-l învăța cum să învețe, cum să privească, cum să nu se sperie de ceea ce simte... el nu este singur în lumea aceasta care de multe ori pare să-i arate că nu-l înțelege, că nu-i pasă de el, de nevoile și dorințele sale. La îndemână îi stau tot timpul poveștile... „și băiatul stă de vorbă cu poveștile, căci toate poveștile sunt atât de aproape, doar să întinzi mâna...“ (Culorile casei, pag. 70) Vezi albastrul scaunului, este culoarea ochilor Ilenei Cosânzeana, dar și al cerului; vezi albul varului, este culoarea norilor pufoși, dar și a zahărului; simți lemnul mesei, este lemnul pădurii, dar și al fluierului fermecat.

Poveștile pot fi privite și dintr-o altă perspectivă dacă ar fi să ne gândim la monocromia acelor vremuri destul de gri și anume, Titel Constantinescu alege să vadă culoarea și folosește lucrul acesta ca pe o evadare. Este modul lui de a trăi, de a face față, căci el descrie prin povești emoții, trăiri, sentimente pe care le-ar vrea mai des întâlnite. Sigur, există o fibră moralizatoare în sensul că se descrie comportamentul, atitudinea care este de dorit într-o anumită situație, dar această descriere este facută apelând la toate elementele frumoase ale copilăriei. Uite, în povestea Musafirul ne este prezentat un guturai pe care copiii îl cunosc la săniuș, se împrietenesc cu el, îl aduc chiar și acasă... vezi la fetița aceea care strigă că ei nu îi este frig, că nu are nevoie nici de fular, nici de basma, dar când va ajunge acasă, urechea mamei va surpinde o voce schimbată, mâna va constata că fruntea arde. Mama îl dibuiește imediat pe musafir și îl tratează cum se cuvine, ceai cald, sirop din sticluța de pe masă și plapuma bine trasă astfel încât numai nasul să se vadă. Și musafirul mai stă un pic dar se pregătește de plecare, căci mai are ceva vizite de făcut... oare pe la cine o mai trece?

O altă întâmplare este cea cu cei doi copii care văd cum grădinițele lor din fața casei se umplu de zâne... și Doamne! ce se mai încântă și bucură și când te gândești că sunt doar copacii care au înflorit. (Zânele, pag. 35)

Temă: Cotrobăiți prin buzunare după o bancnotă de timp, mai precis una de 7 minute și 27 de secunde.

Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu Sărat – 13 mai 1999, București)

Copertă și ilustrații: LAZĂR AGNETA

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: GABRIELA ILIOPOLOS

---

Dat la cules 30.09.1967. Bun de tipar 30.03.1968. Apărut 1968. Comanda nr. 8102. Tiraj 23140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 700x1000/16. Coli editoriale 6,75. Coli de tipar 7. A. 12270. C. Z. pentru bibliotecile mici 82 – 93 

---

Lângă groapa cu furnici

 

    Anul acesta s-au făcut 100 de ani de la nașterea lui Mircea Sântimbreanu, mi-am propus cu această ocazie ca în fiecare lună să prezint o carte scrisă de el. Luna trecută, chiar pe 7 ianuarie a sunat telefonul, astăzi – 7 februarie, mergem lângă groapa cu furnici. Chiar, v-ați jucat când erați mici jocul acesta? Mi se pare că jocul acesta presupune o mare încredere: cel balansat se lasă pe mâinile celorlalți. Nu-i puțin lucru dacă ne gândim la individualismul care se practică acum. Sigur, jocul predispune la ceva riscuri fizice, dar ca adulți cred că le putem minimiza astfel încât să beneficiem de toată hârjoana aferentă unei astfel de activități.

Mă întreb, de ce groapa cu furnici și nu găsesc un răspuns pe măsură, nici în carte nu există o poveste care să aibă legătură directă cu acest joc. Asadar, titlul cărții pare să indice faptul că volumul se adresează copiilor, căci, în principiu, ei sunt cei care se joacă jocul acesta și nu numai. Uite, în povestirea Cine-i mai mare? un bătrânel stă pe o bancă în parc și la un moment dat lângă el se așează un „nod de copil“ și-l întreabă dacă vorbește la telefon, căci banca aceea este telefonul lor, al copiilor, și el ar avea nevoie să sune la Salvare deoarece este cineva bolnav...

— Și cine e bolnav?

— Dumneavoastră. Ne jucăm, nu vă supărați...

... și salvarea vine sub forma unui băiețel, gata să preia fetița bolnavă... cum care fetiță? bătrânelul de pe bancă care protestează că el nu este bolnav și nici fetiță nu este, dar băiețelul care a telefonat și care nu este altcineva decât mama fetiței îi atrage atenția că este încă mic și că știe ea mai bine cum devine treaba. Este o poveste foarte nostimă în care rolurile se inversează și mai, mai că îți vine să te duci prin parc și să te așezi și tu pe o bancă. Există și o fibră moralizatoare care este legată de un băiețel mai mare care face pe doctorul și își arogă o importanță deosebită, na! pe măsura titlului. Dar una peste alta, o poveste pe cinste! Fibra aceasta moralizatoare apare și în povestirea Și eu am două mâini, dar nu se încordează peste măsură. Este vorba despre acel cal nărăvaș pe care îl numim răsfăț și felul în care poate fi adus pe drumul cel bun.

În fapt, toate cele șase povestiri sunt foarte nostime și nu se regăsește în ele pic de ideologie specifică timpurilor (la un moment dat apar oamenii muncii, dar să nu fim mai catolici decât papa, nu este cazul !). Sunt niște bucăți curate care pot fi citite cu plăcere și astăzi. Mircea Sântimbreanu, spre deosebire de alți autori, nu vrea să recupereze un timp trecut pe care îl numim copilărie, el scrie despre copilărie și copilării. În cartea aceasta se simte plăcerea jocului, dorința de a scorni explicații năstrușnice pentru comportamentele și atitudinile copiilor. De exemplu, în bucata Băltoacele sau ce înseamnă „Hapciu“ aflăm că pantofii sunt tocmai buni să împaci o băltoacă pe care o ocolește toată lumea, ba chiar sunt unii care și o ocărăsc, atunci când din nebăgare de seamă calcă în ea. Pantofii musteau – na! pe vremea aceea se și cumpărau cu un număr mai mare, căci piciorul crește și nu știi dacă se mai găsește. Băltoaca clefăia, toate rigolele au fost luate la pas, canalele au fost vizitate și ele... și nu e greu să ne imaginăm ce s-a întâmplat mai departe.

Încă una... în Zăpada mieilor, avem de-a face cu un om de zăpadă care de frică să nu se topească, se agață de aripa unui nor călător și o ia în zbor până la Polul Nord. Plictisindu-se și gândindu-se la copiii pe care i-a lăsat cu ochii-n soare întreabă în stânga și-n dreapta, dorind să afle noutăți. Și află de la un vânticel cam zănatic, că acum copiii se joacă cu zăpadă verde, dar nu calcă pe ea, țin în mâini bulgări de toate culorile, dar nu aruncă cu ei... omul de zăpadă înțelege că zăpada poate să aibă atâtea culori doar dacă este cernută prin curcubeu, dar nu înțelege reticența copiilor și hotărăște să se întoarcă în parcul din care a plecat. Dar iată că acolo dă peste un nor zimțat care îl transformă în ultima zăpadă din acel an... zăpada mieilor.

În Găleata de aur este vorba despre îngâmfare, această mândrie nebunească și excesivă care devine ridicolă, caraghioasă de-a dreptul. Este o bucată fabuloasă prin ideile pe care le pune în joc, putem vorbi chiar despre reîncarnare și despre cine determină statutul și rolul în viitoarea viață. Ai nevoie de măiestrie nu glumă să poți aduce în discuție un astfel de concept într-o povestire pentru copii. Se vede că Mircea Sântimbreanu știe să se joace și să folosească creativ toate informațiile pe care le-a dobândit în decursul anilor de studiu al filosofiei și dreptului.

Temă: Caracteristici înnăscute vs. caracteristici dobândite la oamenii de zăpadă.

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: IACOB DESIDERIU

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: I. RICUS

Tehnoredactor: V. POSTELNICU

---

Dat la cules 26.11.1963. Bun de tipar 24.03.1964. Apărut 1964. Comanda nr. 6180. Tiraj 30140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale 2,62. Coli de tipar 4. A.T. 5590. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93

---

 

Biblioteca școlarului - seria a VII-a (1967 - 1969)

     Încercăm astăzi să prezentă câte ceva despre colecția Biblioteca Școlarului. Ar fi foarte multe lucruri de spus, bine ar fi să le știm pe toate. Din păcate nu sunt în posesia unor informații care să fie relevante, ce am reușit să aflu sunt mici crâmpeie, mici fire din acest ghem ce se desfășoară pe aproape 40 de ani. Titlul acesta de colecție este foarte generos și în același timp extrem de necesar. Școlarii fiind nevoiți să citească suplimentar pentru a aprofunda, a înțelege sau a-și staisface curiozitățile, editurile trebuie să vină în întâmpinarea acestor nevoi.

    Din informațiile pe care le dețin această colecție debutează în anul 1951 fără a avea o identitate vizuală. Sunt cel puțin patru volume care apar sub această titulatură, nu putem vorbi încă de o siglă sau un concept grafic unitar. Cert este că ideea unei astfel de colecții a apărut. Avem următoarele:

• A.  Alexin - Zile de tabără, ed. Tineretului 1951
• M. Prilejaeva - Cu tine sunt tovarășii, ed. Tineretului 1951, ediția a II-a 
• P. Bajov - Greierul verde, ed. Tineretului 1951
• A. Golubeva - Povestiri despre Serioja Costricov, ed. Tineretului 1951

Prima ediție a cărții Cu tine sunt tovarășii apare în 1950 dar pe coperta acesteia nu este trecut numele colecției.

    În 1952 apar cel puțin cinci volume în această colecție și deja putem vorbi de un concept grafic unitar, ba chiar de apariția unei sigle. Avem următoarele:

• Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă, ed. Tineretului 1952
• Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunată, ed. Tineretului 1952
• Ion Creangă - Harap Alb, ed. Tineretului 1952
• I. L. Caragiale - O scrisoare pierdută, ed. Tineretului 1952
• I. Slavici - Zâna zorilor, ed. Tineretului 1952

        Rămânem în anul 1952 dar nu depășim anul 1953 și constatăm o schimbare a conceptului grafic și a formatului. Cel mai probabil lucrurile se schimbă undeva pe la jumătatea anului. Deși putem vorbi din nou de o identitate vizuală trebuie să remarcăm mici diferențe în ceea ce privește elemetele acestei identități a se vedea chenarul tabloului de pe prima copertă, panglica pe care scrie biblioteca școlarului. Dintre titlurile apărute avem următoarele:

• G. Topârceanu - Poezii, ed. Tineretului 1952
• Vasile Alecsandri - Sânziana și Pepelea, ed. Tineretului 1952
• Grigore Alexandrescu - Memorial de călătorie, ed. Tineretului 1952
• Mihail Sadoveanu - Povestiri din război, ed. Tineretului 1952
• Vasile Alecsandri - Ostașii noștri, ed. Tineretului 1953
• Nicolae Bălcescu - Istoria românilor subt Mihai Vodă Viteazul, ed. Tineretului 1953
• Mihai Eminescu - Făt-Frumos din lacrimă, ed. Tineretului 1953
• Mihai Eminescu - Călin Nebunul, ed. Tineretului 1953
• M. Gorchi - Povești și povestiri, ed. Tineretului 1953
• I. I. Mironescu - Furtună veteranul, ed. Tineretului 1953
• Al. I. Odobescu - Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, ed. Tineretului 1953

        Din anul 1953 și până în anul 1958 apar peste 100 de volume (după unele referințe). În acest interval cărțile apar într-o concepție grafică nouă, unele dintre ele apărând și în limba minorităților conlocuitoare. Amintim câteva titluri:

• Anton Pann - Povestea vorbei, ed. Tineretului 1953
• B. P. Hasdeu - Răzvan și Vidra, ed. Tineretului 1954
• Cezar Bolliac - Poezii, ed. Tineretului 1955
• Alphonse Daudet - Tartarin în Alpi, ed. Tineretului 1956
• C. Dobrogeanu Gherea - Studii critice, ed. Tineretului 1957
• I. Al. Brătescu-Voinești - Nuvele și schițe, ed Tineretului 1958

        Între 1958 - 1960 apar 36 de volume în această colecție care își schimbă din nou înfățișarea. Pentru acest interval volumele sunt numerotate. Amintim primul și ultimul volum identificat:

• Costache Negruzzi - Pagini alese, ed. Tineretului 1958
• Corneille - Racine - Teatru, ed. Tineretului 1960

        Între 1961 - 1966 apar 139 de volume în această colecție care își schimbă din nou înfățișarea. Numerotarea volumelor nu mai este continuată și se începe din nou de la numărul unu. Știu că această serie este coordonată de Silvian Iosifescu, iar coperta colecției este realizată de Dumitru Stănescu. Ca mai sus, amintim primul și ultimul volum identificat:

• I. L. Caragiale - Teatru, ed. Tineretului 1961
• ***        - Antologia fabulei românești, ed. Tineretului 1966

        Între 1967 - 1969 apar 39 de volume în această colecție care își schimbă din nou înfățișarea. Numerotarea volumelor nu mai este continuată și se începe din nou de la numărul unu. Nu știu cine coordonează această serie, dar știu că Vasile Socoliuc realizează coperta colecției. Pentru mai multe detalii a se vedea prezentarea de mai jos.

    După 15 decembrie 1969 vorbim deja de Editura Ion Creangă, iar în ceea ce privește această colecție ea nu își mai schimbă înfățișarea, doar se adaugă logo-ul editurii, numărătoarea continuă cu numărul 40. Ca fapt divers acest număr nu prezintă logo-ul despre care vorbeam mai sus, dar numele editurii este actualizat. Se pare că această serie a mers până la numărul 135, nu știu ce titlu este. Știu doar ca numărul 134 este Jurnal de bord de Jean Bart.

    Îmi dau seama că sunt foarte mulți ani, multe serii și multe schimbări, ba pe alocuri am mai și renunțat la unele amanunte, dar vreau să mai fac câteva observații căci m-am lovit de ele atunci când am documentat intervalul 1967 - 1969.

1. deși pe pagina de gardă a unor volume este prezentă expresia ediția a II-a (vezi Poezii de George Coșbuc) sau chiar ediția a III-a (vezi Chemarea străbunilor de Jack London) ele fac referire la ediții anterioare din celelalte serii.
2. nu același lucru se întâmplă cu primul volum, Negru pe alb de Costache Negruzzi unde constatăm că există și o a doua ediție care apare în anul 1969 și care reia întocmai ediția din 1967.
3. în ceea ce privește tirajele lucrurile nu sunt fixe. Au existat niște tiraje suplimentare pentru anumite titluri și au fost tipărite în aceleași condiții fără niciun fel de precizare care să ne arate că ne aflăm într-o astfel de situație. Am constatat acest lucru absolut întâmplător și norocos aș zice. Este vorba de volumul Vasile Porojan de Vasile Alecsandri care la un moment dat costă 3,00 lei, iar la un alt moment dat costă 3,50 lei.

    Vă mulțumesc că ați avut răbdare să parcurgeți toată această istorie și vă invit la o aducere aminte sper că dintre cele plăcute :)