Peștii în copaci

 

Nu știu dacă ați avut vreodată răbdarea să vedeți cum crește o plantă. Acum să nu ne imaginăm că ar trebui să stăm lângă ea zi de zi, ceas de ceas, oră de oră... nu, trebuie doar să avem grijă de ea. E ceva acolo, un mic miracol care ne este la îndemână și pe care de cele mai multe ori nici nu îl băgăm în seamă. Există și cărți care cresc la fel: Peștii în copaci, de Titel Constantinescu, e una dintre ele. Puteți fi martor la acest miracol dacă luați o sămânță de ardei iute – sau, mai simplu, o boabă de fasole și o puneți pe un gogoloi de vată udă. Vă garantez că veți avea parte de o călătorie pe cinste. Ideal ar fi să țineți și un mic jurnal cu primul gând care se ițește în minte atunci când vă apropiați pentru prima dată în ziua respectivă, de locul cu miracole.

Pe bună dreptate mă puteți întreba dacă eu am făcut asta. Răspunsul este da, am un ghiveci în care sunt sădite câteva semințe de ardei iute care au crescut de-o șchioapă și acum se încăpățânează să o mai facă. Sunt acum niște lujere așa de plăpânde încât nici nu știu ce să le mai fac, le-am pus chiar o scăriță colorată – sprijin pentru tulpinile fragile, dar și o invitație la verticalitate. 

Zic că o să mai dureze ceva până o să îmi ia gura foc. Până atunci, hai să citim povești la fel de gingașe ca o plăntuță pe care o îngrijim cu drag. Titel Constantinescu scrie cu o delicatețe aparte, cu dichis, aș zice, încercând să potolească dorul de un timp și de un moment care, în tumultul orașului se rătăcesc ușor.

Chiar și așa, dacă ai ochi să privești,  poți descoperi un copac înflorit, poți vedea o frunzuliță drept bărcuță, poți gusta cireșe, poți auzi păsări cântând, poți simți miros de pâine caldă, poți atinge scoarța unui copac... toate acestea trezesc în tine nostalgia după un timp al tău, un timp în care ți-a fost bine.

Ca adulți avem în spate multe zile pe care le-am petrecut întâlnindu-ne cu o mulțime de lucruri, am fost martori la multe evenimente, dar nu simțim nevoia de a face din toate acestea un moment etern prin fixarea lui în scris. Este adevărat, din când în când mai spunem povești, dar scrisul este cel cu viața mai lungă și Titel Constantinescu a înțeles aceasta. El vrea, simte nevoia de a împărtăși frumusețea comună, obișnuită a lucrurilor și a lumii cu cititorul. Este acesta un copil ? Cu atât mai bine, căci în felul acesta apare oportunitatea de a-l învăța cum să învețe, cum să privească, cum să nu se sperie de ceea ce simte... el nu este singur în lumea aceasta care de multe ori pare să-i arate că nu-l înțelege, că nu-i pasă de el, de nevoile și dorințele sale. La îndemână îi stau tot timpul poveștile... „și băiatul stă de vorbă cu poveștile, căci toate poveștile sunt atât de aproape, doar să întinzi mâna...“ (Culorile casei, pag. 70) Vezi albastrul scaunului, este culoarea ochilor Ilenei Cosânzeana, dar și al cerului; vezi albul varului, este culoarea norilor pufoși, dar și a zahărului; simți lemnul mesei, este lemnul pădurii, dar și al fluierului fermecat.

Poveștile pot fi privite și dintr-o altă perspectivă dacă ar fi să ne gândim la monocromia acelor vremuri destul de gri și anume, Titel Constantinescu alege să vadă culoarea și folosește lucrul acesta ca pe o evadare. Este modul lui de a trăi, de a face față, căci el descrie prin povești emoții, trăiri, sentimente pe care le-ar vrea mai des întâlnite. Sigur, există o fibră moralizatoare în sensul că se descrie comportamentul, atitudinea care este de dorit într-o anumită situație, dar această descriere este facută apelând la toate elementele frumoase ale copilăriei. Uite, în povestea Musafirul ne este prezentat un guturai pe care copiii îl cunosc la săniuș, se împrietenesc cu el, îl aduc chiar și acasă... vezi la fetița aceea care strigă că ei nu îi este frig, că nu are nevoie nici de fular, nici de basma, dar când va ajunge acasă, urechea mamei va surpinde o voce schimbată, mâna va constata că fruntea arde. Mama îl dibuiește imediat pe musafir și îl tratează cum se cuvine, ceai cald, sirop din sticluța de pe masă și plapuma bine trasă astfel încât numai nasul să se vadă. Și musafirul mai stă un pic dar se pregătește de plecare, căci mai are ceva vizite de făcut... oare pe la cine o mai trece?

O altă întâmplare este cea cu cei doi copii care văd cum grădinițele lor din fața casei se umplu de zâne... și Doamne! ce se mai încântă și bucură și când te gândești că sunt doar copacii care au înflorit. (Zânele, pag. 35)

Temă: Cotrobăiți prin buzunare după o bancnotă de timp, mai precis una de 7 minute și 27 de secunde.

Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu Sărat – 13 mai 1999, București)

Copertă și ilustrații: LAZĂR AGNETA

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: GABRIELA ILIOPOLOS

---

Dat la cules 30.09.1967. Bun de tipar 30.03.1968. Apărut 1968. Comanda nr. 8102. Tiraj 23140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 700x1000/16. Coli editoriale 6,75. Coli de tipar 7. A. 12270. C. Z. pentru bibliotecile mici 82 – 93 

---

Lângă groapa cu furnici

 

    Anul acesta s-au făcut 100 de ani de la nașterea lui Mircea Sântimbreanu, mi-am propus cu această ocazie ca în fiecare lună să prezint o carte scrisă de el. Luna trecută, chiar pe 7 ianuarie a sunat telefonul, astăzi – 7 februarie, mergem lângă groapa cu furnici. Chiar, v-ați jucat când erați mici jocul acesta? Mi se pare că jocul acesta presupune o mare încredere: cel balansat se lasă pe mâinile celorlalți. Nu-i puțin lucru dacă ne gândim la individualismul care se practică acum. Sigur, jocul predispune la ceva riscuri fizice, dar ca adulți cred că le putem minimiza astfel încât să beneficiem de toată hârjoana aferentă unei astfel de activități.

Mă întreb, de ce groapa cu furnici și nu găsesc un răspuns pe măsură, nici în carte nu există o poveste care să aibă legătură directă cu acest joc. Asadar, titlul cărții pare să indice faptul că volumul se adresează copiilor, căci, în principiu, ei sunt cei care se joacă jocul acesta și nu numai. Uite, în povestirea Cine-i mai mare? un bătrânel stă pe o bancă în parc și la un moment dat lângă el se așează un „nod de copil“ și-l întreabă dacă vorbește la telefon, căci banca aceea este telefonul lor, al copiilor, și el ar avea nevoie să sune la Salvare deoarece este cineva bolnav...

— Și cine e bolnav?

— Dumneavoastră. Ne jucăm, nu vă supărați...

... și salvarea vine sub forma unui băiețel, gata să preia fetița bolnavă... cum care fetiță? bătrânelul de pe bancă care protestează că el nu este bolnav și nici fetiță nu este, dar băiețelul care a telefonat și care nu este altcineva decât mama fetiței îi atrage atenția că este încă mic și că știe ea mai bine cum devine treaba. Este o poveste foarte nostimă în care rolurile se inversează și mai, mai că îți vine să te duci prin parc și să te așezi și tu pe o bancă. Există și o fibră moralizatoare care este legată de un băiețel mai mare care face pe doctorul și își arogă o importanță deosebită, na! pe măsura titlului. Dar una peste alta, o poveste pe cinste! Fibra aceasta moralizatoare apare și în povestirea Și eu am două mâini, dar nu se încordează peste măsură. Este vorba despre acel cal nărăvaș pe care îl numim răsfăț și felul în care poate fi adus pe drumul cel bun.

În fapt, toate cele șase povestiri sunt foarte nostime și nu se regăsește în ele pic de ideologie specifică timpurilor (la un moment dat apar oamenii muncii, dar să nu fim mai catolici decât papa, nu este cazul !). Sunt niște bucăți curate care pot fi citite cu plăcere și astăzi. Mircea Sântimbreanu, spre deosebire de alți autori, nu vrea să recupereze un timp trecut pe care îl numim copilărie, el scrie despre copilărie și copilării. În cartea aceasta se simte plăcerea jocului, dorința de a scorni explicații năstrușnice pentru comportamentele și atitudinile copiilor. De exemplu, în bucata Băltoacele sau ce înseamnă „Hapciu“ aflăm că pantofii sunt tocmai buni să împaci o băltoacă pe care o ocolește toată lumea, ba chiar sunt unii care și o ocărăsc, atunci când din nebăgare de seamă calcă în ea. Pantofii musteau – na! pe vremea aceea se și cumpărau cu un număr mai mare, căci piciorul crește și nu știi dacă se mai găsește. Băltoaca clefăia, toate rigolele au fost luate la pas, canalele au fost vizitate și ele... și nu e greu să ne imaginăm ce s-a întâmplat mai departe.

Încă una... în Zăpada mieilor, avem de-a face cu un om de zăpadă care de frică să nu se topească, se agață de aripa unui nor călător și o ia în zbor până la Polul Nord. Plictisindu-se și gândindu-se la copiii pe care i-a lăsat cu ochii-n soare întreabă în stânga și-n dreapta, dorind să afle noutăți. Și află de la un vânticel cam zănatic, că acum copiii se joacă cu zăpadă verde, dar nu calcă pe ea, țin în mâini bulgări de toate culorile, dar nu aruncă cu ei... omul de zăpadă înțelege că zăpada poate să aibă atâtea culori doar dacă este cernută prin curcubeu, dar nu înțelege reticența copiilor și hotărăște să se întoarcă în parcul din care a plecat. Dar iată că acolo dă peste un nor zimțat care îl transformă în ultima zăpadă din acel an... zăpada mieilor.

În Găleata de aur este vorba despre îngâmfare, această mândrie nebunească și excesivă care devine ridicolă, caraghioasă de-a dreptul. Este o bucată fabuloasă prin ideile pe care le pune în joc, putem vorbi chiar despre reîncarnare și despre cine determină statutul și rolul în viitoarea viață. Ai nevoie de măiestrie nu glumă să poți aduce în discuție un astfel de concept într-o povestire pentru copii. Se vede că Mircea Sântimbreanu știe să se joace și să folosească creativ toate informațiile pe care le-a dobândit în decursul anilor de studiu al filosofiei și dreptului.

Temă: Caracteristici înnăscute vs. caracteristici dobândite la oamenii de zăpadă.

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: IACOB DESIDERIU

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: I. RICUS

Tehnoredactor: V. POSTELNICU

---

Dat la cules 26.11.1963. Bun de tipar 24.03.1964. Apărut 1964. Comanda nr. 6180. Tiraj 30140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale 2,62. Coli de tipar 4. A.T. 5590. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93

---

 

Biblioteca școlarului - seria a VII-a (1967 - 1969)

     Încercăm astăzi să prezentă câte ceva despre colecția Biblioteca Școlarului. Ar fi foarte multe lucruri de spus, bine ar fi să le știm pe toate. Din păcate nu sunt în posesia unor informații care să fie relevante, ce am reușit să aflu sunt mici crâmpeie, mici fire din acest ghem ce se desfășoară pe aproape 40 de ani. Titlul acesta de colecție este foarte generos și în același timp extrem de necesar. Școlarii fiind nevoiți să citească suplimentar pentru a aprofunda, a înțelege sau a-și staisface curiozitățile, editurile trebuie să vină în întâmpinarea acestor nevoi.

    Din informațiile pe care le dețin această colecție debutează în anul 1951 fără a avea o identitate vizuală. Sunt cel puțin patru volume care apar sub această titulatură, nu putem vorbi încă de o siglă sau un concept grafic unitar. Cert este că ideea unei astfel de colecții a apărut. Avem următoarele:

• A.  Alexin - Zile de tabără, ed. Tineretului 1951
• M. Prilejaeva - Cu tine sunt tovarășii, ed. Tineretului 1951, ediția a II-a 
• P. Bajov - Greierul verde, ed. Tineretului 1951
• A. Golubeva - Povestiri despre Serioja Costricov, ed. Tineretului 1951

Prima ediție a cărții Cu tine sunt tovarășii apare în 1950 dar pe coperta acesteia nu este trecut numele colecției.

    În 1952 apar cel puțin cinci volume în această colecție și deja putem vorbi de un concept grafic unitar, ba chiar de apariția unei sigle. Avem următoarele:

• Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă, ed. Tineretului 1952
• Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunată, ed. Tineretului 1952
• Ion Creangă - Harap Alb, ed. Tineretului 1952
• I. L. Caragiale - O scrisoare pierdută, ed. Tineretului 1952
• I. Slavici - Zâna zorilor, ed. Tineretului 1952

        Rămânem în anul 1952 dar nu depășim anul 1953 și constatăm o schimbare a conceptului grafic și a formatului. Cel mai probabil lucrurile se schimbă undeva pe la jumătatea anului. Deși putem vorbi din nou de o identitate vizuală trebuie să remarcăm mici diferențe în ceea ce privește elemetele acestei identități a se vedea chenarul tabloului de pe prima copertă, panglica pe care scrie biblioteca școlarului. Dintre titlurile apărute avem următoarele:

• G. Topârceanu - Poezii, ed. Tineretului 1952
• Vasile Alecsandri - Sânziana și Pepelea, ed. Tineretului 1952
• Grigore Alexandrescu - Memorial de călătorie, ed. Tineretului 1952
• Mihail Sadoveanu - Povestiri din război, ed. Tineretului 1952
• Vasile Alecsandri - Ostașii noștri, ed. Tineretului 1953
• Nicolae Bălcescu - Istoria românilor subt Mihai Vodă Viteazul, ed. Tineretului 1953
• Mihai Eminescu - Făt-Frumos din lacrimă, ed. Tineretului 1953
• Mihai Eminescu - Călin Nebunul, ed. Tineretului 1953
• M. Gorchi - Povești și povestiri, ed. Tineretului 1953
• I. I. Mironescu - Furtună veteranul, ed. Tineretului 1953
• Al. I. Odobescu - Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, ed. Tineretului 1953

        Din anul 1953 și până în anul 1958 apar peste 100 de volume (după unele referințe). În acest interval cărțile apar într-o concepție grafică nouă, unele dintre ele apărând și în limba minorităților conlocuitoare. Amintim câteva titluri:

• Anton Pann - Povestea vorbei, ed. Tineretului 1953
• B. P. Hasdeu - Răzvan și Vidra, ed. Tineretului 1954
• Cezar Bolliac - Poezii, ed. Tineretului 1955
• Alphonse Daudet - Tartarin în Alpi, ed. Tineretului 1956
• C. Dobrogeanu Gherea - Studii critice, ed. Tineretului 1957
• I. Al. Brătescu-Voinești - Nuvele și schițe, ed Tineretului 1958

        Între 1958 - 1960 apar 36 de volume în această colecție care își schimbă din nou înfățișarea. Pentru acest interval volumele sunt numerotate. Amintim primul și ultimul volum identificat:

• Costache Negruzzi - Pagini alese, ed. Tineretului 1958
• Corneille - Racine - Teatru, ed. Tineretului 1960

        Între 1961 - 1966 apar 139 de volume în această colecție care își schimbă din nou înfățișarea. Numerotarea volumelor nu mai este continuată și se începe din nou de la numărul unu. Știu că această serie este coordonată de Silvian Iosifescu, iar coperta colecției este realizată de Dumitru Stănescu. Ca mai sus, amintim primul și ultimul volum identificat:

• I. L. Caragiale - Teatru, ed. Tineretului 1961
• ***        - Antologia fabulei românești, ed. Tineretului 1966

        Între 1967 - 1969 apar 39 de volume în această colecție care își schimbă din nou înfățișarea. Numerotarea volumelor nu mai este continuată și se începe din nou de la numărul unu. Nu știu cine coordonează această serie, dar știu că Vasile Socoliuc realizează coperta colecției. Pentru mai multe detalii a se vedea prezentarea de mai jos.

    După 15 decembrie 1969 vorbim deja de Editura Ion Creangă, iar în ceea ce privește această colecție ea nu își mai schimbă înfățișarea, doar se adaugă logo-ul editurii, numărătoarea continuă cu numărul 40. Ca fapt divers acest număr nu prezintă logo-ul despre care vorbeam mai sus, dar numele editurii este actualizat. Se pare că această serie a mers până la numărul 135, nu știu ce titlu este. Știu doar ca numărul 134 este Jurnal de bord de Jean Bart.

    Îmi dau seama că sunt foarte mulți ani, multe serii și multe schimbări, ba pe alocuri am mai și renunțat la unele amanunte, dar vreau să mai fac câteva observații căci m-am lovit de ele atunci când am documentat intervalul 1967 - 1969.

1. deși pe pagina de gardă a unor volume este prezentă expresia ediția a II-a (vezi Poezii de George Coșbuc) sau chiar ediția a III-a (vezi Chemarea străbunilor de Jack London) ele fac referire la ediții anterioare din celelalte serii.
2. nu același lucru se întâmplă cu primul volum, Negru pe alb de Costache Negruzzi unde constatăm că există și o a doua ediție care apare în anul 1969 și care reia întocmai ediția din 1967.
3. în ceea ce privește tirajele lucrurile nu sunt fixe. Au existat niște tiraje suplimentare pentru anumite titluri și au fost tipărite în aceleași condiții fără niciun fel de precizare care să ne arate că ne aflăm într-o astfel de situație. Am constatat acest lucru absolut întâmplător și norocos aș zice. Este vorba de volumul Vasile Porojan de Vasile Akecsandri care la un moment dat costă 3,00 lei, iar la un alt moment dat costă 3,50 lei.

    Vă mulțumesc că ați avut răbdare să parcurgeți toată această istorie și vă invit la o aducere aminte sper că dintre cele plăcute :)

La telefon... telefonul !

Mă întreb dacă numele de Mircea Sântimbreanu mai spune ceva copiilor de azi, eu zic copiilor, dar întrebarea ar merita pusă și adulților. Câți dintre ei îl pot asocia cu Recreația mare. Nu, departe de mine gândul de a fi dojenitor, este doar o curiozitate, un fel de a stabili datele de la care plecăm. Sigur că în subsidiar există o anumită teamă că răspunsurile date la această întrebare vor tinde să surprindă mai degrabă o realitate neplăcută. Și totuși, de ce ar trebui să știm cine a fost Mircea Sântimbreanu?

Despre omul Mircea Sântimbreanu nu vă pot spune multe, știu doar că în lucru este o carte de Cristian Iscrulescu – autorul acestei istorii, iar Mircea Sântimbreanu va avea parte de un capitol consistent. Cu siguranță avea umor și era mereu la înălțime – lăsând la o parte faptul că măsura 2,04 m – cu replicile. Iată un episod, „primul meu editor nu avea nici hârtie și nici cerneală tipografică, era radioul. Am avut imensa șansă de a-l întâlni pe Octav Pancu-Iași. A fost anunțat de o pilă a mea că vine Sântimbreanu. Un profesor, Sântimbreanu. Eu deja venisem când secretara, în prezența mea, dând ștafeta altei secretare, îi spune: «Vezi că o să vină un profesoraș la tovarășul Pancu. Îi spui că-i ocupat, să nu-l bată prea mult la cap...» M-am ridicat din fotoliu în toată lungimea mea și i-am spus: «Eu sunt profesorașul...» Acest moment de totală superioritate a mea, prizat cu mult umor de Pancu, mi-a ușurat discuția cu el.“

Episodul acesta este relatat într-un interviu inclus, alături de altele, în volumul Carnete de editor apărut la editura Amarcord din Timișoara în anul 2000. Cartea decupează fragmente din aproximativ cincizeci de carnete, selecționate din cele peste o sută pe care Mircea Sântimbreanu le-a scris în perioada în care a fost director al editurii Albatros. O părere despre această carte poate fi citită aici.

Pentru mine autorul Recreației mari este cel care te face să zâmbești, să înțelegi că un fapt banal dacă este trecut prin alambicul imaginației creatoare îți poate sintetiza esențe din care îți poți face sirop multă vreme. Mircea Sântimbreanu nu a scris niciodată niciun roman, el este autor de povestiri și acestea sunt ca niște pastile care pot avea atât rol profilactic, cât și vindecător. Personajele lui sunt copiii cu toate gândurile lor. În fapt, Mircea Sântimbreanu a fost profesor de istorie vreo 15 ani (1951 – 1966) în diverse școli de la periferia Bucureștiului, una dintre acestea care se află în cartierul Rahova îi poartă numele din 2001.

Sigur că, în toți acești ani de profesorat s-au întâmplat multe. Evenimentele din clasă, de pe culoare, din curtea școlii, din excursii și drumeții au devenit alături de copii, personaje și locuri în povestirile lui. Și totuși, ne putem întreba de ce același lucru nu se întâmplă și în cazul altor profesori care sunt și ei martori de-a lungul carierei lor la tot felul de scene. Întâmplările nostime, ghidușiile și perlele circulă mai mult pe cale orală, dar uite că din când în când mai este nevoie ca cineva să le adune și să le dea o formă care să le scoată din efemer și să le transforme în întâmplări universale în care copiii se pot regăsi oricând. Pentru a face asta, este nevoie ca tu, ca adult, să vrei să te joci. Să te încânți atunci când găsești jocuri de cuvinte, să dai de-a rostogolul sensuri până descoperi o nouă direcție. Să nu cicălești și să arăți cu degetul amenințător atunci când, de fapt, ar trebui să fii alături și să oferi suport. Sunt lucruri simple, dar nu la îndemâna oricui. Mircea Sântimbreanu le face pe toate.

Uite, doar două exemple din cartea aceasta care este mai puțin cunoscută. În bucata Pomul de pe stradă, Mihăiță are grijă de un pomișor, un tei plăpând... îi face țarc, îl dă cu var, îi pune atelă și îi face covoraș de pământ gunoit și atunci când iese pe drum, Mihăiță simți o strângere de inimă: „Ia te uită, toți fac ce am făcut eu... Merse până la colțul străzii, unde se deschidea bulevardul și văzu până hăt-departe zeci de oameni foindu-se în jurul pomilor. Și, pe nesimțite, inima i se umplu de mândrie și se pomeni spunând fericit: «Ce bine! Și eu am făcut ceea ce fac toți!»“ Vedem aici în mic, o răsturnare a perspectivei și nu este puțin lucru ca un copil să vadă, să înțeleagă că lucrurile nu încep cu el, e aici o lecție a modestiei care prinde bine.

În povestirea care dă și numele acestei cărți, La telefon... telefonul, avem acest aparat ce stă pe „pernuța lui de mătase, negru și gras ca un motan“ (dacă vreți să citiți un pic de istorie, o puteți face aici) care arăta deci și se comporta total diferit... să ne gândim doar la faptul că telefonul avea furcă. Mă rog, ideea este că telefonul nostru vrea și el să învețe să vorbească la telefon căci în afară de Alo! nu știe ce altceva să mai zică. Așadar, îl urmărește pe stăpânul său cum vorbește cu diferiți colegi și află că dacă vrei să te duci la cinema trebuie să fii obosit, că dacă vrei să duci temele cuiva este foarte bine atâta timp cât nu ai un picior scrântit, că pentru a ajunge la întâlnirea stabilită trebuie să spui că ești foarte obosit și că vei merge la culcare în câteva minute. Clar, nu-i pentru oricine vorbitul la telefon, dar un Alo! interogativ se poate spune oricând de la celălalt capăt al firului... în ziua de astăzi, al undei.

Mircea Sântimbreanu nu a fost doar profesor, traducător, publicist, scriitor sau director de editură. A fost, pentru o vreme, și actor – a jucat în Dacii (1967) și Haiducii (1966) – dar niciunul din aceste roluri nu l-a îndepărtat de cel pe care, cred, l-a îndrăgit cel mai mult: acela de copil. Chiar dacă numele de Mircea Sântimbreanu nu spune astăzi prea multe, de aici putem începe o redescoperire.

Temă: De ce credeți că mănușile pe care bunica le împletea din lână se temeau de lupi?

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: E[delstein] Arno

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: VINICIU GAFIȚA

Tehnoredactor: VASILE BIRIȘ

---

Dat la cules 24.05.1961. Bun de tipar 08.07.1961. Apărut 1961. Comanda nr. 5256. Tiraj 25140. Broșate 25140. Hârtie velină m. de 80 g/m2. 610 x 860/16. Coli editoriale 6. Coli de tipar 10.    A. 0132. C. Z. Pentru bibliotecile mici 8 (R)

---