Nimeni
nu pune la îndoială necesitatea educării copiilor, discuţiile devin aprinse
atunci când se vorbeşte de principii, metode, materiale, programe sau mai ştiu
eu ce altceva. Dacă ar fi să comparăm sistemul, pe care-l denumim clasic, cu
unele alternative, cum ar fi Waldorf, Montessori, Step by Step, Freinet sau
Jena, vom constata deosebiri remarcabile…
- Bine, dar care sunt criteriile
după care comparăm?
Nu
mai comparăm nimic, mai bine mergem în livadă şi avem grijă de copaci căci ia
uite ce frumos au înflorit şi promit să dea roadă bogată, dacă avem grijă de
ei. Un copac poate fi asemuit unui copil căci şi unul şi altul creşte, şi unul
şi altul înfloreşte, şi unul şi altul produce fructe, şi unul şi altul se
veştejeşte doar că fiecare are timpul lui. A, ş-ar mai fi şi altoirea, dar na!
nu toţi putem fi I. V. Miciurin.
Cred
că este o provocare să vorbim de educaţia / educarea copacului, mi se pare că
ar ieşi o poveste straşnică din treaba asta, dar lăsăm la dospit această idee
şi vorbim câte ceva despre cartea de faţă.
Scurte
povestiri de câte 15 – 20 de rânduri fiecare asemenea unor pastile pe care
copilul trebuie să le înghită pentru a se face bine, în cazul nostru, pentru a
creşte frumos (se poate citi şi a face
frumos) căci substanţa activă în aceste pastile este nevoia de a vedea
copiii cuminţi, ascultători, vindecaţi de toate pornirile capricioase şi
dătătoare de dureri de cap pentru părinţi.
Sigur,
exagerez cu bună ştiinţă, îmi dau seama că aceste poveşti pot fi folositoare
doar că îmi pare că prin ele se urmăreşte obţinerea unui efect maxim cu un
minim de implicare, este ca şi cum ai spune „Ia pastila asta şi te faci bine”.
Pe tărâmul educaţiei cred că puterea exemplului personal funcţionează mai bine
şi cu rezultate mai de lungă durată.
Poveştile
acestea mizează pe existenţa unei fibre morale a conştiinţei care intră în
rezonanţă cu un sentiment de vinovăţie şi astfel se porneşte pe drumul
schimbării. Uite, cum e în bucata Munca
– „astăzi este sărbătoarea muncii, iar în casa aceasta numai eu şi mămica ta
muncim, a spus tăticu. Iar tu, cel mai mic, chiar nimic nu faci!” Şi ăsta mic
se responsabilizează straşnic şi se duce şi face târguieli, stropeşte florile-n
grădină, mătură coridorul şi conchide eroic după ce ta-su îl mângâie pe creştet
„de-acum ştiu şi eu ce înseamnă munca”
Sunt
momente din viaţa copiilor în care aceştia acţionează sub impulsul direct al
nevoii de moment, fie că vorbim de curiozitate, fie că vorbim de alinare, nu
contează, copilul trebuie să înveţe să-şi stăpânească aceste porniri „astăzi
l-am chemat pe tăticu la telefon iar dânsul mi-a strigat: „De ce mă întrerupi
de la lucru fără motiv?” Eu i-am răspuns: „Mi-era dor de matale, voiam să-ţi
aud glasul. N-am să te mai stânjenesc fără motiv.” Şi mai târziu când mămica
sună, fetiţa îi răspunde „Mămică, mă uit în cărţile cu poze. Nu mă tem c-am
rămas singurică în casă. Dacă-ţi aud glasul la telefon, e ca şi cum ai fi lângă
mine.” (Telefonul)
În
aceste poveşti vom găsi mai toate temele acelor vremuri, o vom găsi pe mama, pe
bunica care spune poveşti, vom găsi gospodăria colectivă, vom găsi saltul
tehnologic, vom găsi grija faţă de animale, grija de a mulţumi celor care ne
ajută, vom găsi copii care devin buni şi cuminţi şi vom mai găsi şi o undă de
tristeţe ca o părere de rău subtilă care îmi pare că se strecoară printre
aceste scurte povestiri, cine ştie ? poate e doar nostalgia mea după nişte
timpuri închipuite.
Temă: Mângâiaţi un căţel.
Autor: DORA GABE (28 august 1886
Dăbovik, Bulgaria – 16 noiembrie 1983 Sofia, Bulgaria)
Copertă şi ilustraţii: SIMONA
RUNCAN
Traducere: MIHAIL MAGIARI
Editura: Tineretului
Redactor responsabil:
VINICIU GAFIŢA
Tehnoredactor:
GHEORGHE CHIRU
Dat la cules: 03.06.1967. Bun de tipar: 14.02.1968. Apărut: 1968
Comanda nr. 7719. Tiraj: 20140 ex. broşate. Hârtie: ofset A, de 100
g/m2. Format: 540x840/8. Coli editoriale: 3,80. Coli de
tipar: 5. A .:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu