Farfurii zburătoare

            Mă întreb ce anume din realitate poate fi prins mai bine în cuvintele unei poveşti şi ce anume poate fi prins mai bine în cuvintele unei poezii? În acest moment, mi se pare că povestea expune realitatea asemenea unei fotografii, pe când poezia expune realitatea asemenea unui tablou pictat de un maestru. Fac abstracţie atunci când vorbesc de fotografie de faptul că se poate ţine cont şi aici de compoziţie şi tot felul de legi, care o ridică la rangul de artă, eu am în vedere fotografia de casă, să-i zic aşa, nu pe cea de atelier. Fotografia prinde între marginile sale un moment trecător şi-l transformă într-o eternitate mică, pentru a-l reda ochiului privitor la orice oră va voi acesta. De fiecare dată fotografia va fi aceeaşi şi nu importă ochiul privitor, ea se va oferi cu aceeaşi dărnicie oricui este dispus să uite… sau să se uite? Oricum una dintre astea două, dacă nu cumva chiar amândouă. Şi poeziei îi place momentul, dar nu oricare ci mai ales cel inefabil, cel pentru care trebuie să lupte, pentru a-l prinde, mai bine spus pentru a-l surprinde asupra clipei dătătoare de sens. Există un punct care poate răsturna ordinea normală, firească a lucrurilor… ei bine pentru acel punct, pentru acel moment poezia duce bătălia ei. La fel şi pictorul, el reuşeşte cumva să încarce culorile cu un fluid, care face ca tabloul să fie viu spre deosebire de fotografie care este destul de rece.

            Cartea de faţă este o carte de poveşti, doar nu ne apucăm acum să credem în farfurii zburătoare şi totuşi nu este o carte de poveşti pe de-a întregul, căci pe alocuri sunt prezente momente care răstoarnă ordinea firească a lucrurilor. Uite câteva exemple:

            - venea iarna şi nouă nu ne plăcea iarna decât pentru faptul că dealurile de zahăr rece deveneau dintr-o dată, spre primăvară, de zahăr ars. Şi totul se petrecea într-o singură dimineaţă când noi dormeam.

            - odihna e ca o floare: îi rupi o petală, din ce în ce mai multe şi apoi oboseşti.

            - într-una din zile trecuserăm peste deal înspre pădurea care se zbătea plină de flăcările lui octombrie.

            Momentul care poate schimba sensul lucrurilor este accesibil oricui. Totuşi nu oricine vede o pădure de foioase toamna, vede şi flăcările lui octombrie. Cum treci dincolo de fotografie, rămâne un mister, la fel ca şi intuiţia formidabilă pe care o descoperi împlinită peste timp. Mă refer aici  la comprimarea informaţiei, la un moment dat în carte apar câteva personaje extraterestre care explică unor copii cum pot încăpea o sumedenie de lucruri într-o bilă. Cartea a apărut în 1969 şi nu ştiu cât de accesibilă era pe atunci tehnologia de comprimare/arhivare a informaţiei, prin împăturire şi cu ajutorul unor calcule simple de adunare şi scădere.

            Povestea oferă fotogramă cu fotogramă accesul la o copilărie trăită la ţară, unde toate veneau fără să ne dea cineva de ştire fiindcă aşa veneau dintotdeauna lucrurile şi întâmplările acolo, la ţară. Sub cerul înzestrat cu stele (unele locuite) şi mirosind a iarbă de jur împrejur se presupune că se poate naşte mai uşor întrebarea existenţială. Derulând cu viteza potrivită aceste fotograme obţinem un film despre un tablou celebru.

            Cartea conţine şi germenele viitoarei poveştii Templul otrăvii, apărută în 1970 în colecţia Clubul Temerarilor.

            Temă: Ce v-ar fi plăcut să inventaţi?

Autor: DUMITRU M. ION (26 septembrie 1947, Brăteşti, judeţul Argeş)

Copertă şi ilustraţii: MIHAI SÂNZIANU

Editura: Tineretului

Redactor: GH. D. VASILE

Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU

Dat la cules: 30.01.1969. Bun de tipar: 02.07.1969. Apărut: 1969.

Comanda nr. 8901. Tiraj: 9140. Hârtie: ofset A, de 100 g/m² . Format:

700 x 1000/16. Coli editoriale. 7,75. Coli de tipar: 8,5. A.: 16887

C.Z. pentru bibliotecile mici: 8R – 93