Vişinul înflorit

            Nimeni nu pune la îndoială necesitatea educării copiilor, discuţiile devin aprinse atunci când se vorbeşte de principii, metode, materiale, programe sau mai ştiu eu ce altceva. Dacă ar fi să comparăm sistemul, pe care-l denumim clasic, cu unele alternative, cum ar fi Waldorf, Montessori, Step by Step, Freinet sau Jena, vom constata deosebiri remarcabile…

                        - Bine, dar care sunt criteriile după care comparăm?

            Nu mai comparăm nimic, mai bine mergem în livadă şi avem grijă de copaci căci ia uite ce frumos au înflorit şi promit să dea roadă bogată, dacă avem grijă de ei. Un copac poate fi asemuit unui copil căci şi unul şi altul creşte, şi unul şi altul înfloreşte, şi unul şi altul produce fructe, şi unul şi altul se veştejeşte doar că fiecare are timpul lui. A, ş-ar mai fi şi altoirea, dar na! nu toţi putem fi I. V. Miciurin.

            Cred că este o provocare să vorbim de educaţia / educarea copacului, mi se pare că ar ieşi o poveste straşnică din treaba asta, dar lăsăm la dospit această idee şi vorbim câte ceva despre cartea de faţă.

            Scurte povestiri de câte 15 – 20 de rânduri fiecare asemenea unor pastile pe care copilul trebuie să le înghită pentru a se face bine, în cazul nostru, pentru a creşte frumos (se poate citi şi a face frumos) căci substanţa activă în aceste pastile este nevoia de a vedea copiii cuminţi, ascultători, vindecaţi de toate pornirile capricioase şi dătătoare de dureri de cap pentru părinţi.

            Sigur, exagerez cu bună ştiinţă, îmi dau seama că aceste poveşti pot fi folositoare doar că îmi pare că prin ele se urmăreşte obţinerea unui efect maxim cu un minim de implicare, este ca şi cum ai spune „Ia pastila asta şi te faci bine”. Pe tărâmul educaţiei cred că puterea exemplului personal funcţionează mai bine şi cu rezultate mai de lungă durată.

            Poveştile acestea mizează pe existenţa unei fibre morale a conştiinţei care intră în rezonanţă cu un sentiment de vinovăţie şi astfel se porneşte pe drumul schimbării. Uite, cum e în bucata Munca – „astăzi este sărbătoarea muncii, iar în casa aceasta numai eu şi mămica ta muncim, a spus tăticu. Iar tu, cel mai mic, chiar nimic nu faci!” Şi ăsta mic se responsabilizează straşnic şi se duce şi face târguieli, stropeşte florile-n grădină, mătură coridorul şi conchide eroic după ce ta-su îl mângâie pe creştet „de-acum ştiu şi eu ce înseamnă munca”

            Sunt momente din viaţa copiilor în care aceştia acţionează sub impulsul direct al nevoii de moment, fie că vorbim de curiozitate, fie că vorbim de alinare, nu contează, copilul trebuie să înveţe să-şi stăpânească aceste porniri „astăzi l-am chemat pe tăticu la telefon iar dânsul mi-a strigat: „De ce mă întrerupi de la lucru fără motiv?” Eu i-am răspuns: „Mi-era dor de matale, voiam să-ţi aud glasul. N-am să te mai stânjenesc fără motiv.” Şi mai târziu când mămica sună, fetiţa îi răspunde „Mămică, mă uit în cărţile cu poze. Nu mă tem c-am rămas singurică în casă. Dacă-ţi aud glasul la telefon, e ca şi cum ai fi lângă mine.” (Telefonul)

            În aceste poveşti vom găsi mai toate temele acelor vremuri, o vom găsi pe mama, pe bunica care spune poveşti, vom găsi gospodăria colectivă, vom găsi saltul tehnologic, vom găsi grija faţă de animale, grija de a mulţumi celor care ne ajută, vom găsi copii care devin buni şi cuminţi şi vom mai găsi şi o undă de tristeţe ca o părere de rău subtilă care îmi pare că se strecoară printre aceste scurte povestiri, cine ştie ? poate e doar nostalgia mea după nişte timpuri închipuite.

Temă: Mângâiaţi un căţel.

Autor: DORA GABE (28 august 1886 Dăbovik, Bulgaria – 16 noiembrie 1983 Sofia, Bulgaria)

Copertă şi ilustraţii: SIMONA RUNCAN

Traducere: MIHAIL MAGIARI

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: VINICIU GAFIŢA

Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU

Dat la cules: 03.06.1967. Bun de tipar: 14.02.1968. Apărut: 1968

Comanda nr. 7719. Tiraj: 20140 ex. broşate. Hârtie: ofset A, de 100

g/m². Format: 540x840/8. Coli editoriale: 3,80. Coli de tipar: 5. A.:

12043. C.Z. pentru bibliotecile mici: 8R – 93

           

            

Familia mea

               Portrete asemenea unei linii drepte, scurte, ale cărei capete sunt mărginite şi în spaţiul acesta mic şi-ngust găsim esenţa acelor vremuri. Portrete care dezvăluie oamenii aşa cum ar trebui să fie, putem cu uşurinţă identifica: mama, bună şi frumoasă; bunica cu părul alb care spune poveşti frumoase; tata, cel mai harnic om din lume; bunica de la ţară care te lasă să te joci pe deal, prin grădină şi prin sat; bunicul care povesteşte de pe vremea lui; sora mai mare care ştie să spună multe poezii frumoase; mătuşa care locuieşte la Ploieşti; unchiul Grigore, inginer la rafinăria Brazi; verişorii cu aspiraţii înalte. Toţi aceştia formează o familie.

              Dar familia se extinde şi în parcul cu nisip, unde cu prietenii Dan şi Mihăiţă se construiesc castele cu turnuri şi ziduri groase şi steaguri.

            Şi în familie mai este un loc ocupat de Grişa, pisica mare, mamă a cinci pisoi. Cum se va-nţelege oare cu Lăbuş, Ursei sau Bursuc, căţelul pe care l-a adus unchiul Grigore cu maşina… şi care acum a intrat sub pat de d-abia l-am scos. Nu, o să-i spunem Bobiţă şi împreună cu bunicul vom face un coteţ mic.

            Dar în familie au loc şi evenimente. Verişoara Doina s-a îmbolnăvit de scarlatină, dar se va însănătoşi căci este bine îngrijită. Învăţăm acum că trebuie să ne spălăm bine pe mâini, să spălăm fructele şi să bem apă numai din pahare curate. În altă zi, tata de la fabrică aduce o bucurie, o cutie pătrată, mică, roşie scrisă cu litere de aur… „E Ordinul Muncii, dragii mei. Ea e decoraţia noastră, a întregii familii, pentru că fără voi, fără grija măicuţii voastre, fără liniştea de care avem nevoie, mai mult ca sigur că nu puteam face această invenţie”

            Dar în familie au loc şi petreceri şi-ntotdeauna-i masă mare. Se cântă „Mulţi ani trăiască!”, se spun poezii şi se fac promisiuni.

            Dar în familie se învaţă şi lucruri, cum se aleg zarzavaturile, cum trebuie să arate merele ca să fie bune, cum poţi să recunoşti ouăle proaspete după coaja lor. Pe toate acestea le ştie bunica, iar mersul la cumpărături prin piaţă şi prin magazine e un prilej numai bun de a învăţa.

            Se mai petrec şi alte lucruri în familie? Probabil că da, dar nu în aceasta.

Temă: Amintiţi-vă de bunici!

Autor: BARUŢU T. ARGHEZI (28 decembrie 1925, Bucureşti – 26 august 2010, Arad)

Copertă şi ilustraţii: ???

Editură: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules: 23.12.1967. Bun de tipar:

05.04.1968. Apărut: 1968. Comanda nr. 7378

Tiraj: 17140. Hîrtie: off A de 100 g/m²

540 x 840/12. Coli editoriale: 1,75. Coli de

Tipar: 2. A.: 16579. C.Z. pentru bibliotecile

Mici: 8 R = 93

Puiul de veveriţă

            Ce viaţă grea trebuie să aibă un personaj dintr-o poveste clasică. Toată lumea îl ştie şi nimic nu poate să facă altfel, cum iese un pic  din tiparul poveştii se şi găsesc câte unii care să-l arate cu degetul. Îmi închipui că poate într-o zi, Scufiţa Roşie nu are chef să meargă singură la bunică-sa şi trimite pe altcineva, poate vreun curier, astăzi supermarketurile au livrare la domiciliu. Sau să ne gândim un pic la Motanul Încălţat şi la cât are el de alergat, poate vine omul după o noapte albă şi plină de mieunat la lună, în condiţiile astea oricât de încălţat ar fi el tot nu-i vine să se fâţâie de colo, colo şi să aranjeze lucrurile pentru un stăpân care e posibil să-i mai fi tras câte un şut.

            Plus că poate fi amuzant să vezi cum o poveste clasică se transformă şi capătă o altă turnură, este nostim să vezi cum personajele pe care le ştii prea bine fac altceva. Într-un fel sau altul este ca în viaţa reală, e ca atunci când te obişnuieşti cu cineva, cu felul lui de-a fi şi dintr-odată face una care te miră. Niciodată nu te-ai fi gândit la una ca asta şi totuşi s-a întâmplat. Persoanele sunt ca un fel de puzzle, imaginea lor în mintea noastră începe să capete sens pe măsură ce asamblăm piesele pe care ni le oferă. Uneori putem cu uşurinţă să unim aceste piese întregului, alteori le lăsăm pe margine, pentru mai târziu, acum nu ştim ce să facem cu ele.

            În cartea aceasta sunt cinci poveşti şi una dintre ele este „Trei iezi şi lupul”. Pe scurt avem o capră care pleacă să aducă de-ale gurii, trei iezi care rămân singuri acasă şi un cumătru lup care dă buzna în casa caprei. Ştim cu toţii cam la ce să ne aşteptăm din partea personajelor şi totuşi iezilor nu le tremură genunchii, nu se pierd cu firea şi încep să-l provoace pe lup la o serie de jocuri, zgândărindu-i cumva orgoliul şi dorinţa de a arăta că nu-i aşa de prost şi că el le este superior nu doar pe plan fizic. Ei, de acum încolo fiecare este pe cont propriu, au ieşit din tiparul poveştii şi te poţi aştepta la orice. Dar vedeţi, atunci când îţi este foame tare nu poţi gândi prea limpede, lupul nu ştie să răspundă la nişte ghicitori simple cum ar fi – ce pasăre cântă numele unei flori – şi merge din mai rău în mai rău căci el încearcă să se poarte cu mănuşi într-un moment în care i-ar prinde bine puţină sălbăticie. Na, aşa-i când ai orgolii prosteşti ! Într-un final povestea îşi găseşte vechea matcă şi cursul revine la normal, nu am avut parte de o răsturnare de situaţie spectaculoasă… mă rog, ceva răsturnare a fost, dar nu a fost de situaţie ci de o căldare cu apă fiartă. În poveşti pedepsele pot fi uneori destul de crunte.

            O altă poveste este cea a greieraşului care o fredonează toată vara şi nu găseşte nici un fel de adăpost atunci când vine iarna. Ei, lucrurile nu sunt chiar aşa, pe lumea asta mai sunt şi melomani care pentru o bucată muzicală sunt gata să-şi rupă de la gură, plus că un greier aşa mic cât poate să mănânce. Spre deosebire de greierele lui La Fontaine sau de cel al lui Topîrceanu, greierele lui Vlasiu are noroc şi nimereşte undeva bine, undeva unde-i căldură şi-i şi de mâncare, şi-i şi ascultat, şi-i ş-apreciat. Ce baftă pe el !

            Povestea care dă titlul cărţii nu este o poveste cunoscută, poate doar unul din personaje să fie ceva mai cunoscut, este vorba de cerbul ale cărui coarne sunt bătute în nestemate. Este vorba de cerbul cerbilor căruia îi place dreptatea şi se hotărăşte să o împartă unui lup şi unui cioban care au păcălit un pui de veveriţă. Puiului acesta de veveriţă îi era tare foame şi află pe undeva o alună pe care nu reuşeşte să o spargă. Şi de la această alună porneşte totul… parcă am mai văzut eu pe undeva un astfel de veveriţoi care urmăreşte cu disperare o alună şi păţeşte tot felul de chestii… dar se întâmpla tare de demult, mai că-mi vine să spun că în epoca de gheaţă… hm, aşa de bătrân să fiu?!

Temă: Albă-ca Zăpada pleacă la cumpărături, ce aţi vedea-o cumpărând.

Autor: ION VLASIU (6 mai 1908, Lechinţa, jud. Mureş – 18 decembrie 1997, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: POPOVICI CONSTANTIN

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: Georgeta Păsărit

Tehnoredactor: Gabriela Tănase

Dat la cules: 28.01.64. Bun de tipar: 28.06.64.

Apărut: 1964. Comanda nr 6433. Tiraj: 30140. Hîrtie:

ofset A. de 100 g/m² 840x1080/6. Coli editoriale: 4,17

Coli de tipar: 6. A T. 10943. C.Z. pentru bibliotecile

mici 8R – 93.

Münchhausen

            Domnilor, în seara aceasta avem o societate aleasă şi după această cină grozavă vă propun un vin de Tokai şi un divan moale numai bun de înfundat. Vă rog, lăsaţi la o parte criteriile ştiinţifice de abordare a realităţii, în seara aceasta vom vorbi despre vânătoare şi peripeţiile din timpul ei, vom vorbi despre acte de iscusită vitejie arătată în aprige lupte, vom vorbi despre călătorii şi surprizele lor… amfitrion, baronul von Münchhausen.

            Nici prin gând nu-mi trece să rup povestea de la gura baronului, vă invit doar să daţi crezare şi să nu vă îndoiţi nicio clipă de cele auzite, altfel farmecul acestor întâmplări vi se va părea forţat pe alocuri.

            După ce baronul povesti cum şi-a arătat iscusinţa în a prinde un stol de raţe cu ajutorul unei bucăţele de slănină şi o frânghie suficient de lungă cât să le înşire pe toate, cum a reuşit el să se descurce când şi-au luat zborul cu aţă cu tot – între noi fie vorba de aici şi expresia „ a zburat puiul cu aţa şi baronul cu raţa” – cum şi-a folosit el pulpanele hainei pentru a cârmi cârdul în direcţia locuinţei sale, ce gând năstruşnic a avut pentru a le face să aterizeze,ei bine, după toate acestea, a venit şi rândul meu să povestesc o întâmplare vânătorească.

            Sigur, trebuia să mă gândesc la altceva deoarece baronul o povestise şi pe aceea cu mistreţul orb, şi pe aceea cu stolul de găinuşe făcute direct frigare pe vergeaua puştii, o zisese şi pe aceea cu iepuroaica şi căţeaua care fătaseră în goana urmăririi astfel încât partida de vânătoare s-a încheiat cu şase iepuri şi şase câini, „deşi începuse cu câte unul din fiecare neam”, a zis-o şi pe cea cu cerbul căruia îi crescuse o mândreţe de cireş între coarne deoarece cu ceva vreme înainte trăsese în el cu sâmburi de cireşe, cea cu lupul întors pe dos o ştia toată lumea… ştiu! am să povestesc prima mea vânătoare, asta nu se uită niciodată.

            Nu are rost să insist asupra adevărului celor ce aveam să povestesc deoarece veneau în urma celor povestite de baron, el este garanţia mea. În după amiaza aceea căldura apăsa toate lucrurile şi fiinţele făcându-le leneşe, eu nu făceam excepţie, fizic eram toropit, dar gândul era treaz şi mă îndemna să pornesc la vânătoare, să profit de lenevia aceasta şi să dau marea lovitură. Cum nu aveam un bidiviu lituanian ca al baronului şi mă bizuiam doar pe forţele picioarelor mele, am hotărât ca este un moment prielnic pe care nu trebuie să-l ratez. Am încărcat cele două puşti, mi-am luat banduliera, am umplut toate lăcaşurile cu muniţie, cuţitul de vânătoare l-am tras o dată pe tocilă şi am pornit-o din loc. Am găsit uşor urma fiarelor, în dreapta mea fără să-i pese de ceva stătea tolănit cel mai semeţ leu pe care-l văzusem vreodată, se apăra cu coada de muştele sâcâitoare şi nu mi-a acordat nicio importanţă, m-am simţit vexat şi am luat-o personal, m-am hotărât să nu folosesc puşca deoarece lupta mi s-ar fi părut nedreaptă, fapt pentru care m-am aruncat asupra lui numai cu cuţitul, ştiut fiind faptul că leul are gheare şi colţi asemenea unor cuţite, deci eram la egalitate. A urmat o încleştare teribilă, l-am strâns atât de tare pe leu între picioare încât răgetul lui nu mai ştiai dacă-i de durere sau de furie. Aveam sorţi de izbândă, dar cred că mai înainte cu vreo câteva zile, leul s-a împrietenit cu un porc spinos, care auzindu-i răgetul a venit iute în ajutorul lui. Eu călare pe leu, în faţa mea porcul spinos mă luase azimut pentru ploaia de ace, ce puteam face? Nu am avut inspiraţia să-mi iau armura de broască ţestoasă, dăruită de tatăl meu în urma unei expediţii în Galapagos, nu-mi rămânea de făcut decât să îndur pătrunderea acelor în piele. M-am încordat grozav, leul a început să ragă, clar de durere! porcul a eliberat miile de suliţe înspre mine, care surpriză, au ricoşat din muşchii mei super încordaţi în atacator fâsâindu-i imediat atacul. Surpriza cea mare a fost când am ridicat leul de jos, îl strânsesem aşa de tare încât acum arăta ce desenat pe o foaie de hârtie, chiar îl mai am pe undeva pe acasă, data viitoare vi-l aduc să vedeţi. Aproape că răsuflam uşurat când o namilă de urs polar se năpusti cu furie asupra mea, puşca era departe, cuţitul îl rătăcisem în strânsoarea luptei de mai devreme, nu aveam nicio armă, sigur, mă puteam încorda ca o stâncă şi să las ursul să se izbească de mine, dar într-o luptă dreaptă nu se face să foloseşti acelaşi şiretlic de două ori la rând, devii rizibil. Am scos la iuţeală patru cartuşe din bandulieră le-am încărcat în gură şi am ţintit ursul înspre cele patru labe ale sale. Am ţintit perfect, ursul era acum prins de trunchiul baobabului din faţa mea, gata să fie jupuit. Îmi răceam gura de foc când în spatele meu încep să se audă bubuituri, probabil o turmă de elefanţi venea să salveze onoarea animalelor sălbatice… dar nu! era mama care-mi bătea în geam şi mă chema la masă.

Temă: Aprofundaţi subiectul în cauză citind şi această postare.

Autor: GOTTFRIED AUGUST BÜRGER (31 decembrie 1747 Molmerswende, Germania – 8 iunie 1794 Göttingen, Germania)

Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU

Titlu original: Wunderbare Reisen zu Wasser und zu Lande – Feldzüge und lustige Abenteuer des Freiherrn von Münchhausen (septembrie 1786)

Traducere: ION MARIN SADOVEANU

Editura: Tineretului

Dat la cules 28.04.1967. Bun de tipar 20.11.1967. Apărut 1967.

Comanda nr. 7440. Tiraj 95200. Broşate 90100 + legate 5100

Hârtie ofset A. de 100g/m² 540 x 840/8. Coli editoriale 7,86.

Coli de tipar 14,5. A. 15505. C.Z. pentru bibliotecile mici 83 – 93 – R.

Micul scamator

            Nu încape îndoială, copiii nu s-au schimbat prea mult de-a lungul timpului, fie că vorbim de un copil născut în urmă cu 200 de ani, fie că vorbim de un copil născut ieri, alaltăieri, tot de un copil vorbim, bineînţeles nu de acelaşi. În sprijinul afirmaţiei mele se pot aduce unele argumente cum ar fi, acu 200 şi mai bine de ani copiii erau născuţi mici, astăzi la fel, personal, nu cunosc nici un copil care să fi fost născut deja mare. Copiii n-au putut vorbi, merge sau să-şi procure hrana de unii singuri, au avut nevoie de la bun început să fie asistaţi şi în această privinţă lucrurile sunt neschimbate. Copiii trebuie să înveţe, cred că asupra acestui argument nu este necesar să insistăm, toţi adulţii sunt de acord cu această necesitate. Or dacă de-a lungul timpului copilul nu s-a schimbat de ce vrem noi să schimbăm modul de relaţionare cu el, sigur, s-au găsit unii care să propună tot felul de sisteme, vezi Waldorf, Montessori, nu insistăm asupra lor, suntem adepţii formulei conform căreia, dacă s-a pornit pe un drum să se meargă până la capăt, or se ştie că la început a fost bătaia. Faptul că ea este prezentă în zilele noastre în şcoală nu trebuie demonstrat, ar fi totuşi de dovedit că şi în vechime ea a fost prezentă în şcoli.

            Pentru a demonstra prezenţa acestui model educaţional se poate recurge la două tipuri de izvoare informaţionale şi anume, mărturiile bătrânilor, dar acest demers este limitat în timp cam la o generaţie în urmă, totuşi nu trebuie ignorat deoarece coloratura afectivă din momentul povestirii este trăită direct şi poate fi înregistrată pe viu. Cel de-al doilea izvor îl reprezintă mărturiile cuprinse în diferite cărţi apărute cu mult timp în urmă. Uite, de exemplu, bucata  La ora de religie scrisă pe la 1900 şi ceva de către Jaroslav Hašek în care este descrisă metoda preotului Horáček de predare a religiei. Era preotul acesta un adevărat scamator în felul cum punea întrebările, copiii trebuiau să ştie să spună cele zece porunci de la coadă la cap sau de la a şaptea poruncă spre prima sărind-o pe a treia şi a doua „era o aritmetică religioasă, care se sfârşea, drept trist rezultat religios, cu o ciomăgeală.” şi vicarul avea mâna grea şi încercată. Copiii au încercat ungerea ciomagului cu usturoi, circula vorba că loviturile n-ar mai fi aşa dureroase, ba mai mult, există posibilitatea ca ciomagul să plesnească… şi a plesnit cu vârf şi-ndesat. Nu mai exista nici o speranţă, asta până în ziua în care Melhuba a descoperit importanţa hârtiei vârâte în pantaloni şi se ştie hârtia suportă orice, preia asupra ei suferinţa şi face ca loviturile primite să fie resimţite mai cu blândeţe (se poate discuta ca temă adiacentă de eliberarea prin scris). Dar vicarul avea şi un ochi straşnic şi a văzut că de la o vreme copiii nu mai sunt aşa de simţitori, fapt pentru care a schimbat ciomagul cu un retevei mai sănătos. Cum orice acţiune are şi o reacţiune, copiii au trecut la carton, ciclul continuă, vicarul trece la baston. Copiii şi-au dat seama că era o bătălie pierdută, numai Vepǐrek zâmbea tainic… şi a venit şi rândul lui la ciomăgeală, contactul ciomagului cu fundul lui a produs un sunet ţimbal. Vicarul fulgera şi scânteia, fundul lui Vepǐrek tuna căci era apărat de o plăcuţă de tinichea pe care scria:

            Orice s-ar spune copiii sunt croiţi pentru a inerva (nu săriţi, mă explic imediat) omul. Se ştie că adultul este mai tot timpul un car cu nervi, iar copilul acţionează ca un impuls electric care se transmite continuu, or nu se poate acumula le nesfârşit tensiune, ea trebuie şi descărcată. Bucata care dă titlul acestui volum de povestiri umoristice este plină de nerv, Tomáš, un băieţel despre care circulă vorba că scuipă broaşte pe gură este lăsat în grija autorului de către un bun prieten de-al acestuia, care întinde prea mult coarda prieteniei. Tomáš are doar nouă ani, ştie multă chimie şi provoacă cu uşurinţă reacţii din cele mai spectaculoase celor din jur, a! şi se pricepe şi la scamatorii, fapt pentru care a şi fost închis deoarece nu mai reuşea să dea banii înapoi odată ce aceştia au dispărut la el în buzunar. La secţie le toarnă poliţiştilor o poveste lacrimogenă despre unchiul care îl surghiuneşte şi nu-i dă nimic de mâncare, fapt care se soldează cu o teribilă lecţie de morală primită de prietenul devenit tutore pentru jumătate de an. Pe drum, Tomáš primeşte făgăduiala unei sfinte bătai, ajuns acasă plusează cu spargerea a două vase veneţiene în încercarea de a introduce un ou prin gura lor strâmtă. Nu joacă la cacealma ci aruncă o piesă de cinci coroane de la etaj dorind să verifice dacă în golul produs de căderea ei, o bucăţică de hârtie o poate urma îndeaproape. Drept pedeapsă este închis în bucătărie, unde încearcă cu ajutorul ceasului deşteptător să observe cum se formează cristalele, fapt pentru care dizolvă într-o oală mare o cutie plină cu zahăr şi cufundă ceasul în soluţia rezultată, tot acum distruge şi chibriturile căci se ştie odată înmuiate în soluţie de piatră acră şi lăsate să se usuce, acestea nu se vor mai aprinde în veci vecilor. Intenţia de a face un tun „de casă” din ţevile de la baie a fost curmată la timp. Şi nu doar prietenul a avut de tras de pe urma puştiului ci şi proprietarul imobilului care venind să inspecteze sobele s-a murdărit şi a cerut un prosop pentru a se şterge, a primit unul preparat cu praf de gogoaşă de ristic amestecat cu sulfat verde de fier, or combinaţia asta ştie oricine că te face negru… la suflet şi orice urmă de bunăvoinţă a dispărut precum mercurul din barometru atunci când piciul a încercat să facă un ou magic.

            Risc să mă întind prea mult povestindu-vă cum au salvat copiii un negrişor din sclavie şi l-au creştinat sau despre neînţelegerile astronomilor germani sau despre ajutorarea săracilor din localitate sau despre măreţia lui Dumnezeu atunci când buzunarele tale de popă sunt burduşite cu friptură de iepure, sticle cu vin de scoruş şi ţigări de foi şi afară este cald şi plăcut sau despre necazurile unui educator cu un dog căruia îi plăceau poveştile spuse cu glas tare. Toate acestea şi altele sunt secvenţe de viaţă în care deşi realul pare exagerat, el este la locul lui, este aşa cum nu ar fi trebuit să fie. D-aia zic că această carte îmi pare mai mult a fi destinată celor mari decât celor mici deoarece adulţii pot vedea consecinţele felului lor de a fi. Doar un singur exemplu, tatăl lui Tomáš povesteşte de fiecare dată cu lux de amănunte şi plin de încântare felul în care fiul său a făcut să explodeze motanul cel negru al vecinilor.

Temă: Imaginaţi o situaţie în care o palmă să fie asemenea unui pansament.

Autor: JAROSLAV HAŠEK (30 aprilie 1883, Praga – 3 ianuarie 1923, Lipnice)

Copertă: DONE STAN

Ilustraţii: JAN BRYCHTA

Titlu original: Terciánská vzpoura a jiné povídky (1960)

Traducere: I. PELTZ şi TR. IONESCU-NIŞCOV

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: ALEXANDRINA ŢIMPĂU

Tehnoredactor: MARIANA PUŞCAŞU

Dat la cules 06.10.1964. Bun de tipar 23.02.1965. Apărut 1965.

Comanda nr. 6420. Tiraj 30120. Hârtie semivelină de 63 g/m²,

700 x 1000/16. Coli editoriale 9,02. Coli de tipar 9,5. A. T. 12730.

C. Z. pentru bibliotecile mici 885 – 93=R

Gelsomino în ţara mincinoşilor

            Adulţi fiind, lesne putem pierde din vedere povestea şi asta din mai multe motive, dau doar un singur exemplu şi anume grijile. Oamenii mari rezumă povestea doar la fapte, pentru ei atmosfera feerică este anulată, gândirea critică aplică cu uşurinţă eticheta de copilării asupra tuturor lucrurilor care nu pot fi încadrate în realitatea palpabilă, uşor măsurabilă., decelabilă prin simţurile noastre. Uneori, pe seama unor astfel de fapte, pot fi făcute interpretări, sunt văzute alegorii, putem spune că dăm povestea afară pe uşa din faţă şi o primim prin cea din dos, oferindu-i nişte haine potrivite cu evenimentul la care ia parte. Exagerez cu bună ştiinţă, sigur, nu este de preferat nici una din cele două extreme, cel mai bun ar fi, nu echilibrul ci putinţa de a trece dintr-o parte în alta la momentul potrivit. Această posibilitate de a vedea realitatea din perspectiva poveştii sau povestea din perspectiva realităţii cred că poate îmbogăţi viaţa de zi cu zi în întâmplări semnificative.

            M-am trezit gândindu-mă la povestea aceasta din perspectiva unei distopii, unde poate ajunge o ţară în care puterea absolută se află în mâinile unui om, care hotărăşte pentru a se proteja de trecutul său, să spună totul pe dos. Acest om este Giacomone, un pirat groaznic şi de temut, care împreună cu gaşca lui, după mai multe încercări eşuate, ia în stăpânire o ţară care satisface nevoile tuturor, adică, are un râu unde se pot pescui păstrăvi, are şi cinematograf, chiar şi o bancă unde se pot fructifica prăzile pirateriei.

            Giacomone porunceşte să se reformeze vocabularul, astfel cuvântul pirat va desemna de azi înainte pe gentilom, toată lumea îi va spune Maiestatea Sa şi cum ziua bună începe cu o minciună se va spune „noapte bună” în loc de „bună dimineaţa”. Povestea urmăreşte decăderea unui astfel de sistem bazat pe minciună şi pedepsirea tuturor acelora care îndrăznesc să spună adevărul, până şi animalele trebuie să-şi schimbe obiceiurile, astfel pisicile vor lătra, iar căţeii vor mieuna. Este o provocare să descrii un astfel de sistem (nu mai vorbesc de a-l face funcţionabil) în care minciuna face legea, asta după ce o perioadă ai avut experienţa adevărului. Dacă s-ar începe de la zero, dacă nu ar exista nici un trecut şi totul s-ar petrece într-o bulă, aşa ca într-un experiment, poate lucrurile ar fi mai simple, în felul acesta, o exprimare de genul „Aveţi o faţă demnă de luat la palme” poate trece drept un compliment, altfel, nu ştii dacă omul din faţa ta îşi râde de tine sau nu. Minciuna chiar dacă este legiferată rămâne minciună deoarece sistemul de referinţă trebuie să fie realitatea evidentă şi nu realitatea imaginată de lege, legile pot fi strâmbe. O astfel de societate este controlată printr-un aparat opresiv, care pedespeşte tot ceea ce nu este conform cu dorinţa conducătorului suprem. Or dorinţa lui Giacomone este aceea de a fi admirat pentru părul lui superb, are el un fetiş şi un dulap cu vreo douăzeci de peruci, el fiind chel de ceva vreme. Ironia este că la un moment dat, când toată şandramaua este distrusă, iar Giacomone se furişează prin mulţime, cineva îi spune că are o chelie superbă şi poate deveni oricând preşedintele Clubului Chelioşilor, fără să fie nevoie să facă ce fac unii dintre membri, adică să-şi smulgă firele rătăcite. Este interesant de urmărit şi comportamentul acoliţilor lui Giacomone, mai ales când situaţia începe să scape de sub control…

            Dar toate astea sunt lucruri de om mare care pierde farmecul poveştii printre degete în timp ce se uită la mâinile lui care au degetele răsfirate şi se întreabă „Ce a vrut să spună autorul?”

            Autorul este Gianni Rodari, un excepţional scriitor pentru copii, care ştie bine de tot gramatica fanteziei astfel încât poveştile lui nu lasă loc de interpretări dacă eşti copil, lucrurile sunt clare. Eşti tras în vâltoarea evenimentelor, răsturnările de situaţie te ţin cu sufletul la gură, povestea se prelungeşte în realitate devenind o parte din tine. Treci pe lângă ziduri desenate, astăzi mai degrabă cu altfel de pisici decât şchioape şi te amuzi la gândul cum ar fi ca în tine să sălăşluiască vocea lui Gelsomino, acea voce de tenor care reuşeşte să smulgă zidului desenul şi să îi dea viaţă… cum ar fi ca aceste făpturi desenate să colinde pe stradă. Te amuzi şi ziua parcă este mai frumoasă… nu contează dacă eşti copil sau om mare.

Temă:  Prezentare de motive pe tema „Ce mă împiedică să mint mai bine decât o fac de obicei”

Autor: GIANNI RODARI (23 octombrie 1920 Omegna, Italia – 14 aprilie 1980 Roma, Italia)

Copertă şi ilustraţii: RAUL VERDINI

Traducere: DESPINA MLADOVEANU

Titlu original: Gelsomino nel paese dei bugiardi (1959)

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU

Dat la cules 11.10.1966. Bun de tipar 24.02.1967.

Apărut 1967. Comanda nr. 7176. Tiraj 25140. Hâr-

tie tipar înalt B de 80 g/m² 610x860/16. Coli edito-

riale 7,62. Coli de tipar 12. Planşe 4. A. T. 12030.

C.Z. pentru bibliotecile mici 85 – 93 = R

Prinţul Lăcustă

            Aventurile din această carte ar putea fi descrise parafrazând o zicală cunoscută – spiriduşul mic răstoarnă lumea mare. Da, avem un cogeamite spiriduş, mare cât degetul mic de la mână, care într-o bună zi s-a plictisit de traiul tihnit al pădurii… şi unde nu mi se opinteşte deodată-n sus şi gata! hotărârea este luată… lumea va auzi de el şi de actele lui de vitejie, iar nedreptatea îi va fi inamicul numărul unu. Peste tot pe unde o va întâlni o va pune să-şi lepede ne-ul.

             Cum lumea nu poate fi cutreierată la picior atunci când îţi propui să lupţi cu nedreptatea, nu de alta dar s-ar putea să ajungi prea târziu, spiriduşului nostru îi trebuie un armăsar vrednic şi zdravăn, capabil de drum lung şi îşi găseşte unul de culoare verde, fapt pentru care îi va spune Verdelina. Nici mai mult nici mai puţin acest armăsar este o lăcustă, care-l va purta prin văzduh spre locuri cu pricini de rezolvat. Drept armă îşi va prinde la cingătoare ditamai paloşul… de croitorie, adică un ac vechi de cusut, care nu şi-a uitat meseria şi ştie să împungă mai abitir decât cea mai iscusită suliţă.

            Prima oprire, ţara Pitipataputt al cărei rege Putt se află în război cu Şterpelici, un crai lacom care jinduieşte nu numai la bogăţiile materiale ale Pitipataputtului ci râvneşte şi la trandafirul albastru, căci celui care stăpâneşte această floare îi este hărăzit să împărătească o mie de ani. Spiriduşul ştie sigur de partea cui este dreptatea şi nu mai cercetează nicio clipă, el pleacă singur la război lăsând regatul Pitipataputt să se îndoiască uşor de sorţii lui de izbândă.

            Sincer, nu doar regatul se îndoia de reuşita lui, cum avea să-l ajute doar un ac vechi de croitorie să izbândească în faţa unei oştiri ca cea a craiului Şterpelici. Dar spiriduşul nostru nu este doar viteaz şi făr-de-frică, el ştie că la nevoie poate fi ajutat de neamurile armăsarului său şi nu întârzie o clipă să le cheme în ajutor:

                                               Tunet, fulger şi vântoase

                                               Râme, brotăcei, ţestoase

                                               Şi lăcuste, mii şi mii,

                                               Năvăliţi de prin stihii!

            În urma acestei victorii şi spiriduşul se alege cu ceva căci vrând să-l cinstească de-a pururi, regele Putt îl întreabă cum îl cheamă astfel încât tot regatul să-i aducă osanale pentru victoria obţinută, numai că spiriduşul îşi dă seamă că nu are un nume, lui îi era de ajuns să se ştie spiriduş, moment în care regele îi acordă titlul de prinţ şi ţinând cont de ajutorul primit din partea lăcustelor, îşi vor aminti de el ca Prinţul Lăcustă.

            Nu rămânem în ţara aceasta căci pe lume mai sunt şi alte lucruri de îndreptat şi aşa ajunge prinţul Lăcustă să pedepsească nişte tâlhari aprigi, dar cam prostănaci, care ajung să se bată între ei fiind întărâtaţi de acest spiriduş pus pe fapte bune. Şi de data aceasta lucrurile sunt clare, se ştie de partea cui este dreptatea şi cauza nu se cere cercetată.

            E, lucrurile încep să se complice atunci când spiriduşul îl întâlneşte pe Liliacprepeleac şi soţia acestuia Ordolealalea şi cum îi povestesc aceştia despre uriaşul Trompetilă care alungă norii de ploaie cu trompeta lui, lăsându-i pe cei din oraşul Florilor să se usuce şi să se ofilească. Este evident de partea cui este dreptatea şi spiriduşul îşi porneşte atacul împotriva uriaşului Trompetilă. Abia când primii stropi de ploaie încep să cadă află de problema uriaşului şi anume, ploaia îi face rău acestuia, astfel încât cu trompeta sfărâmată, acesta pleacă în deşert.

            Prinţul Lăcustă mai are parte de aventuri, dar îşi dă seama că într-o ceartă sunt implicate două părţi şi ar face bine să asculte ambele variante ale poveştii pentru a-şi putea forma o părere corectă despre ceea ce se întâmplă cu adevărat. Acesta mi se pare a fi un bun numai bun de câştigat, condiţia este să îi fim loiali prinţului şi să-i urmărim aventurile până la capăt.

Temă: Găsiţi o modalitate de a împăca capra cu varza.

Autor: HELMUT HÖFLING (pseudonimul lui Helmut Siegel, 17 februarie 1927, Aachen)

Copertă şi ilustraţii: LORE RUGGEBERG

Traducere: LAZĂR ILIESCU

Titlu original: Prinz Heuschreck (1962)

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Dat la cules 10.11.1967. Bun de tipar 26.04.1968. Apărut 1968

Comanda nr. 7816. Tiraj 30140. Hârtie tipar înalt B 80 g/m²

Format 610 x 860/12. Coli editoriale 7. Coli de tipar 6,5.

A. 10494. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31