Nu știu dacă ați avut vreodată răbdarea să vedeți cum crește o plantă. Acum să nu ne imaginăm că ar trebui să stăm lângă ea zi de zi, ceas de ceas, oră de oră... nu, trebuie doar să avem grijă de ea. E ceva acolo, un mic miracol care ne este la îndemână și pe care de cele mai multe ori nici nu îl băgăm în seamă. Există și cărți care cresc la fel: Peștii în copaci, de Titel Constantinescu, e una dintre ele. Puteți fi martor la acest miracol dacă luați o sămânță de ardei iute – sau, mai simplu, o boabă de fasole și o puneți pe un gogoloi de vată udă. Vă garantez că veți avea parte de o călătorie pe cinste. Ideal ar fi să țineți și un mic jurnal cu primul gând care se ițește în minte atunci când vă apropiați pentru prima dată în ziua respectivă, de locul cu miracole.
Pe bună dreptate mă puteți întreba dacă eu am făcut asta. Răspunsul este da, am un ghiveci în care sunt sădite câteva semințe de ardei iute care au crescut de-o șchioapă și acum se încăpățânează să o mai facă. Sunt acum niște lujere așa de plăpânde încât nici nu știu ce să le mai fac, le-am pus chiar o scăriță colorată – sprijin pentru tulpinile fragile, dar și o invitație la verticalitate.
Zic că o să mai dureze ceva până o să îmi ia gura foc. Până atunci, hai să citim povești la fel de gingașe ca o plăntuță pe care o îngrijim cu drag. Titel Constantinescu scrie cu o delicatețe aparte, cu dichis, aș zice, încercând să potolească dorul de un timp și de un moment care, în tumultul orașului se rătăcesc ușor.
Chiar și așa, dacă ai ochi să privești, poți descoperi un copac înflorit, poți vedea o frunzuliță drept bărcuță, poți gusta cireșe, poți auzi păsări cântând, poți simți miros de pâine caldă, poți atinge scoarța unui copac... toate acestea trezesc în tine nostalgia după un timp al tău, un timp în care ți-a fost bine.
Ca adulți avem în spate multe zile pe care le-am petrecut întâlnindu-ne cu o mulțime de lucruri, am fost martori la multe evenimente, dar nu simțim nevoia de a face din toate acestea un moment etern prin fixarea lui în scris. Este adevărat, din când în când mai spunem povești, dar scrisul este cel cu viața mai lungă și Titel Constantinescu a înțeles aceasta. El vrea, simte nevoia de a împărtăși frumusețea comună, obișnuită a lucrurilor și a lumii cu cititorul. Este acesta un copil ? Cu atât mai bine, căci în felul acesta apare oportunitatea de a-l învăța cum să învețe, cum să privească, cum să nu se sperie de ceea ce simte... el nu este singur în lumea aceasta care de multe ori pare să-i arate că nu-l înțelege, că nu-i pasă de el, de nevoile și dorințele sale. La îndemână îi stau tot timpul poveștile... „și băiatul stă de vorbă cu poveștile, căci toate poveștile sunt atât de aproape, doar să întinzi mâna...“ (Culorile casei, pag. 70) Vezi albastrul scaunului, este culoarea ochilor Ilenei Cosânzeana, dar și al cerului; vezi albul varului, este culoarea norilor pufoși, dar și a zahărului; simți lemnul mesei, este lemnul pădurii, dar și al fluierului fermecat.
O altă întâmplare este cea cu cei doi copii care văd cum grădinițele lor din fața casei se umplu de zâne... și Doamne! ce se mai încântă și bucură și când te gândești că sunt doar copacii care au înflorit. (Zânele, pag. 35)
Temă: Cotrobăiți prin buzunare după o bancnotă de timp, mai precis una de 7 minute și 27 de secunde.
Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu Sărat – 13 mai 1999, București)
Copertă și ilustrații: LAZĂR AGNETA
Editura: Tineretului
Redactor responsabil: IOANA RICUS
Tehnoredactor: GABRIELA ILIOPOLOS
