Incredibilul băieţel mâncător de carţi

            Parafrazând un celebru test destinat creativităţii, cel în care ţi se cere să găseşti cât mai multe întrebuinţări unei simple agrafe de birou (se zice că oamenii tare creativi ajung să găsească şi 200 de întrebuinţări, media fiind undeva de 10-15), mi-am propus să găsesc cât mai multe completări pentru propoziţia O carte este bună… pe post de treaptă, pe post de perete pentru o casă de păpuşi, pe post de platoşă, pe post de prinzător de muşte (asta doar dacă este bine unsă cu dulceaţă), pe post de pasăre înfoiată, pe post de cifru, pe post de prieten, pe post de monedă de schimb, pe post de opritor de uşă, pe post de clasic în viaţă, pe post de suport (se ştie doar, hârtia suportă orice), pe post de cârjă morală, pe post de combustibil, pe post de aspirator de praf, pe post de martor al acuzării, pe post de nutriment…

                        -… nutriment? Nici Word-ul nu-l are în dicţionar.

            Da, este cazul lui Henry, un băieţel care descoperă că îi plac cărţile, dar nu aşa cum ne-am aştepta noi, nu! El le devorează literalmente, prima dată a fost un cuvânt care tare i-a plăcut, mai apoi o propoziţie, un paragraf, un capitol, o carte… mai ales cele roşii, îi plac foarte mult. Nu e deloc mofturos la citit, a pardon, mâncat… mănâncă cu aceeaşi plăcere cărţi de aventuri, de matematică, dicţionare, enciclopedii, tratate… cu sos sau fără… ca ele să poată lansă vreun SOS. Hrana este digerată şi asimilată, efectele încep să se observe repede, Henry devine un băieţel tare deştept. Ambiţiile sunt pe măsură, Henry vrea să fie cel mai inteligent băieţel de pe planetă, fapt pentru care se transformă într-un livrovor convins. Numai că lucrurile scapă de sub control, deh! se întâmplă ca în viaţa reală, atunci când mănânci prea mult încep problemele. Problemele lui Henry nu sunt legate de masa corporală ci de greutatea de a găsi răspunsuri corecte la întrebări simple, de exemplu pentru el unu plus unu egal, nici mai mult nici mai puţin, decât un elefant. Este firesc să se întâmple aşa, căci devoratul cărţilor este mai rapid decât asimilatul lor, toată informaţia se amestecă, se suprapune, nu se mai produce înţelegerea… acel aha, înţeleg! este înlocuit de mmm, ce gustos!.

            Din fericire Henry găseşte un remediu care-i asigură aceeaşi plăcere atunci când se întâlneşte cu o carte şi  mai mult decât atât, îi asigură susţinerea pentru a-şi îndeplini visul său de a ajunge cel mai isteţ băieţel… astfel el pătrunde într-o lume corectă din punct de vedere al desfăşurării evenimentelor, în care lucrurile se fac pas cu pas, unde efortul nu este eludat. Astăzi de cele mai multe ori ne trezim în faţa unor personaje care deja ştiu să cânte, deja ştiu să danseze, deja ştiu să deseneze, deja ştiu să impresioneze prin ceea ce fac… efortul depus pentru a ajunge la acest deja este plictisitor, nu este spectaculos deci nu va fi niciodată arătat, poate doar cel mult amintit cu ajutorul unei glume bine plasate. Povestea lui Henry, incredibilul băieţel mâncător de cărţi are puterea de a ne învăţa că lucrurile au o desfăşurare naturală, care deşi este omisă în discursurile unora sau altora, ea se întâmplă şi nici nu se poate altfel. Suntem nevoiţi  - asta dacă vrem să facem treabă bună – să nu ardem etapele, să nu căutăm succesele obţinute miraculos căci  productivitatea rezultatelor va fi de scurtă durată şi va ieşi la iveală scurtătura păcătoasă.

            Cartea este delicios ilustrată, poate cam prea mult maro, fapt care creează o apăsare şi la un moment dat nevoia de lumină… ei, dar să facem jocul culorii şi să ne gândim la o tabletă de ciocolată, pe care o ronţăim începând dintr-un colţ.

Temă: Concepeţi trei contexte diferite în care să folosiţi expresia a culege o carte.

Autor: OLIVER JEFFERS (1977 – Australia)

Titlu: Incredibilul băieţel mâncător de cărţi

Traducere: SIMONA RĂUŢĂ

Copertă şi ilustraţii: OLIVER JEFFERS

Titlu original: The Incredible Book Eating Boy (2006)

ISBN: 978-973-1984-02-5

Editura: Vellant

Zâna florilor de gheaţă

            Mai zilele trecute, când ninsoarea era în toi, am fost atins de aripa unui fulg de nea. Am tresărit şi m-am bucurat că sunt băgat în seamă chiar dacă din greşeală, ştiam că oricare fulg de zăpadă poate spune o poveste. Un secret: nu urechea este importantă atunci când fulgul îşi deapănă povestea ci ştiinţa de a citi o hartă cristalizată în şase colţuri, căci da! fulgul de nea este harta care îţi arată drumul spre un tărâm feeric. Nu-i ştiinţă la îndemâna oricui pentru că de obicei harta se ţine în mână, iar mâna are căldura ei… dacă vrei s-o simţi ia pe cineva drag de mână, e! dar asta-i altă poveste, să revenim… or fulgului de zăpadă îi este frică de căldură şi se face nevăzut.

                        - … ş-atunci cum să faci?

            Sunt mai multe posibilităţi dintre care amintim, tehnica propusă de Masaru Emoto, o alta este urmărirea fulgului în zbor, dar cea care îmi place mie cel mai mult este aceea în care te întovărăşeşti cu un om de zăpadă şi îl rogi pe el să ţină fulgul… o! câte aventuri poţi trăi într-o zi în care ninge abundent. Partea frumoasă la Iarnă este că te poţi întâlni cu povestea şi după ce a încetat jocul fulgilor de nea căci acesta este momentul în care începe jocul copiilor, bulgări modelaţi în căuşul palmei zboară prin aer sau se rostogolesc prin zăpadă căpătând forme din ce în ce mai rotunjoare, morcovi, cărbuni, fulare şi mănuşi, roşu-n obraz, gheţuş şi săniuş… şi totul într-o hărmălaie lipsită de griji.

            Roxana, o fetiţă prinsă într-o bulgăreală, observă cum un proiectil alb dărâmă pălăria emailată a omului de zăpadă, care apăruse misterios în dreptul casei ei… pălăria, care nu era altceva decât o oală, sta răsturnată acum, în mijlocul drumului. De obicei, copil fiind, nu ai voie să-ţi pui oalele în cap, ca adult se poate vorbi de câteva excepţii, mai ales dacă oala cu pricina este cu ciorbă… Roxana nu ratează ocazia şi face o probă cu pălăria omului de zăpadă, dar se apreciază ca fiind urâtă, moment în care oala prinde grai şi-i spune că nu este singura care se consideră urâtă pe nedrept. Şi unde nu-ncepe oala a-i turna o poveste Roxanei, cum că omul de zăpadă este Prinţul Ţurţurilor de Gheaţă, transformat de vrăjitoarea cea rea pentru că era cât p-aici să rupă vraja în care este prinsă Zâna Florilor de Gheaţă. Acest prinţ făcându-şi treaba, adică punând ţurţuri pe la streşinile Castelului de Gheaţă, s-a îndrăgostit de zână şi voia să-i declare iubirea, moment în care vraja s-ar fi destrămat pentru că zâna constata că poate fi iubită deşi ea se considera foarte urâtă. Între noi fie vorba, percepţia zânei era distorsionată de oglinzile castelului, care au apele strâmbe, iar zâna… „nu se poate vedea decât aşa cum şi crede că este: nespus de urâtă!” Roxana încalecă mătura omului de zăpadă, care nu era altceva decât un cal năzdrăvan transformat şi ajunge la castelul de gheaţă, unde îi povesteşte zânei despre Prinţul Ţurţurilor. Vrăjitoarea Hu-Hu aude totul şi o face captivă şi pe Roxana luându-i şi mătura năzdrăvană, dar având limbuţie se dă de gol în ceea ce priveşte frumuseţea zânei, dar acum este prea târziu, castelul este ferecat cu lanţuri grele, nici o cale de scăpare nu mai există… sau mai există una, da! Zâna Fulgilor de Nea îl va trimite pe Snowy împreună cu o ninsoare mare, care să amortizeze săritura de la fereastră, făcută de cele două fete. Snowy se rostogoleşte şi creşte, o pune la punct pe vrăjitoarea ce rea, făcând-o să-şi retragă vraja  aruncată asupra prinţului, le duce pe cele două fete în oraş, înlesnind întâlnirea prinţului cu zâna, după care se dă la joacă, antrenând toţi copiii pe un derdeluş improvizat pe spinarea lui.

            Povestea nu se termină aici, ea continuă cu fiecare ninsoare şi cu fiecare fulg pe care îl urmăriţi cu privirea…

Temă:  Un om de zăpadă îşi scoate pălăria în faţa dumneavoastră şi vă roagă să-i visaţi un vis                     feeric.Unde se desfăşoară acţiunea?

Autor: ALINA NOUR (8 noiembrie 1953)

Copertă şi ilustraţii: ALINA NOR

ISBN 937-96498-2-3

Editura: Cariatide

Emil şi detectivii

            Pana de struţ nu ridică nici o problema struţului, atâta timp cât îi este proprie. Pana de cauciuc, poate reprezenta o provocare, mai ales atunci când câştigi o maşină de 500 cp. Pana de inspiraţie este proprie celor care se îndeletnicesc cu scrisul. Mai este şi pana de despicat lemne, dar nu stăruim asupra ei deoarece în zilele noastre se practică mai mult despicatul firului în patru, pe când despicatul lemnelor este o activitate care începe să cadă în desuetitudine. Dacă ai probleme cu pana există o depanare potrivită de fiecare dată. Să luăm de exemplu pana de inspiraţie, vrei să scrii o poveste, ai o idee, dar lucrurile nu se leagă, căci ai rămas blocat într-o poveste anterioară… ei bine, lucrul acesta i se întâmplă şi lui Erich Kästner.

            Confruntându-se cu o astfel de situaţie, autorul îi propune cititorului o mică excursie pe tărâmul fanteziei, aici, lucrurile nu curg de la bun început, înţelegerea este gripată, întâmplări din scrierile anterioare îl sâcâie şi-l îndeamnă la o ieşire într-un restaurant, unde inspiraţia luând forma unui chelner îi şopteşte să scrie despre lucrurile ştiute şi să lase Mările Sudului pentru altă dată mult mai potrivită, de pildă 35 mai. Ajungând acasă şi urmând acest sfat, autorul începe să împletească amintirile personale (o mamă de meserie coafeză, un nume, Emil şi o meserie de reporter) cu imagini surprinse de prin casă, în felul acesta se naşte Emil Tischbein (picior de masă). Povestea este asemenea unei fiinţe vii, ea se descoperă treptat, este alcătuită din personaje şi locul de joacă al acestor şi cum – în general – nu este bine să stăm de vorbă cu necunoscuţi, autorul, înainte de a începe povestea ne prezintă părţile întregului, elementele şi ideile povestirii. Îl avem pe Emil, un băiat model; doamna Tischbein, mama lui Emil de meserie coafeză; un compartiment de tren, locul unde se va comite o infracţiune; domnul cu pălărie tare, nimeni nu-l cunoaşte deocamdată; Pony Hütchen, verişoara lui Emil; un hotel; o sucursală a unei bănci; Gustav, băiatul cu claxonul; bunica lui Emil şi sala de linotipuri a unui mare ziar. Să împletim…

            Emil urmează să plece la Berlin pentru o săptămână, are în buzunarul de la piept 140 de mărci, pe care trebuie să le depună în mâinile bunicii sale, este micul (sau marele, după caz) ajutor financiar din partea mamei. După o dădăceală bună, îmbrăcarea costumului cel bun şi repetarea, punct cu punct a orarului, Emil se urcă în trenul ca va pleca în câteva minute spre Berlin. Cu mâna la piept salută la intrarea în compartiment, oamenii îi par bine intenţionaţi şi nu are nici un motiv să-şi facă griji, ba mai mult, unul dintre ei îi oferă un baton de ciocolată şi începe să-i îndruge baliverne, asta până este pus la punct de către un alt pasager. Batistele sunt fluturate la geamuri şi pe peron, trenul pufăie şi celebrul cuplu bielă-manivelă se pune pe treabă, călătorii ajung la destinaţie rând pe rând. În compartiment nu mai rămâne decât domnul cu pălărie tare, cel care îi oferise ciocolată lui Emil şi Emil însuşi. O presimţire rea îl năpădeşte pe Emil, care va mai verifica încă o dată banii şi pentru mai multă siguranţă îi va prinde de căptuşeala hainei cu un ac cu gămălie. Domnul Grundeis moţăie de ceva timp într-un colţ al compartimentului, Emil se luptă cu somnul, dar se ştie că lupta oboseşte şi sfârşeşte prin a adormi în colţul opus. Are un coşmar construit pe sentimentul de vinovăţie care-l urmăreşte de la plecare, căci împreună cu alţii copii desenase mustăţi şi un nas roşu unui statui… se trezeşte cu gândul la bani. Constată că aceştia au dispărut şi împreună cu ei şi domnul Grundeis, e clar avem de a face cu un furt calificat. În urma unei deliberări rapide Emil hotărăşte să-l urmărească pe hoţ, fapt pentru care coboară mai devreme din tren, programul este dat peste cap, iar în Gara Friedrichstrasse, bunica şi Pony  Hütchen se vor plictisi să-l tot aştepte pe Emil.

            Principala grijă a lui Emil este să-şi recupereze banii, el acţionează din mers, trebuie să fie rapid în luarea deciziilor, astfel se urcă în tramvaiul 177, fără a avea bani de bilet. Norocul lui va fi un domn generos, pe nume Kästner, care-i va cumpăra unul. Urmează un scurt moment de respiro, hoţul se aşează la o masă pe o terasă şi plasează o comandă de mâncare, iar Emil capătă un moment de reflecţie. Intră în scenă Gustav, băiatul cu claxonul, un soi de lider al puştilor de prin împrejurimi, căruia Emil îi povesteşte ce i s-a întâmplat. Este convocat consiliul de război şi se pune la cale acţiunea de capturare a hoţului. Se ţine cont de toate aspectele, este anunţată bunica, este înfiinţat un post de legătură, se asigură hrană şi o echipă de rezervă, sarcinile sunt distribuite cu precizie, hoţul nu bănuieşte nimic, îşi savurează mâncarea comandată. Evenimentele ulterioare sunt pe gustul cititorului dornic de aventură, o urmărire cu taxiul, un spion pe teritoriul hoţului, deghizări la botul calului, încercuirea domnului Grundeis, tentativa acestuia de a scăpa de corpul delict, rolul acului cu gămălie şi dovedirea furtului, arestarea, identificarea şi recompensarea tuturor, mai puţin a hoţului… totul se încheie cu o morală ghiduşă dacă banii ar fi fost trimişi prin mandat poştal nimic din cele întâmplate nu ar fi avut loc.

            Cartea apare la noi pentru prima dată prin 1945, în traducerea Anei Canarache, ulterior editura Tineretului, pe la sfârşitul anilor `50 şi începutul anilor `60 editează o parte din carţile scrise de Erich Kästner.

Temă: Adevărat sau Fals. Alegând de fiecare dată comportamentul corect, adaptat situaţiei în care ne aflăm, excludem aventura din viaţa noastră.

Autor: ERICH KÄSTNER (23 februarie 1899, Dresda – 29 iulie 1974, München)

Copertă şi ilustraţii: WALTER TRIER

Traducere: ANA CANARACHE şi G. NICOLAE

Titlu original: Emil und die Detektive

ISBN 973-9164-98-6

Editura: Rao