Hendrik de Mol şi Planeta de Jad

            Sufletul este un spaţiu imens şi fiecăruia în parte îi revine sarcina de a-l cartografia. Sunt unii care ar spune că treaba aceasta nu poate fi făcută la vârste mici deoarece experienţa nu-i suficientă, iar gândirea cu toate procesele ei nu-i gata să dea maxim de randament, încă ne aflăm în stadiul de dezvoltare şi perfecţionare. Nu zic nu, au dreptate, nu putem cere unui copil să abstractizeze şi generalizeze la nivelul unui adult. Dar mă întreb, câţi adulţi reuşesc să distileze esenţialul din experienţele pe care le trăiesc, câţi adulţi reuşesc să descopere modele repetitive de comportament în situaţii diferite, câţi adulţi reuşesc să-şi accepte adevăratele motive care-i împing spre un fel de a fi sau altul. Direcţia aceasta este una serioasă şi credeţi-mă nu exclude deloc aventura, îmi imaginez răsturnări de situaţii, negări, alianţe, prietenii, tratate de pace şi războaie duse pe teren propriu, chiriaşi daţi afară cu forţa sau poate doar convinşi să se mute deoarece acest imobil începe să se mişte pentru a-şi găsi adevărul propriu.

            Mi-e teamă însă că această explorare la vârste adulte este amânată, este tărăgănată din diverse motive şi pricini dar acest lucru ar putea fi remediat dacă de la vârste mici copiii ar fi puşi în situaţia de a analiza nu doar enunţuri de probleme şi fraze ci şi trăiri, sentimente şi emoţii, atitudini şi comportamente. Este necesar un efort consistent şi un raport mai mare de 1:1 de partea adulţilor, faţă de cea a copiilor, iar printre instrumentele folosite nu trebuie să lipsească povestea, măcar pentru simplul fapt că poveştile sunt pe placul copiilor.

            Astăzi vă prescriu o poveste ce se dă în caz de bullying, dar vă asigur că efectele ei sunt vizibile şi în alte planuri cum ar fi stima de sine, încrederea, curajul, perseverenţa. Nu vreau să povestesc deoarece este vorba de o aventură straşnică şi asta ar fi echivalent cu a vă povesti cât de bune au fost cireşele pe care tocmai le-am mâncat şi să vă spun că-mi pare rău că nu mai am şi pentru voi. Dar vreau să vă stârnesc şi plec de la premisa că aţi citit primul volum al seriei despre care am scris aici… şi avem aşa, cu liniuţă:

- unchiul Severin are parte de o transformare cu ceva pete de culoare;

- Hendrik capătă puteri discreţionare asupra unei gâgâlici;

- Calavera rămâne la fel de scelerat şi ahtiat după putere;

- Wilhelmina dobândeşte o nouă înfăţişare şi are replici mortale;

- avem parte de aventură pe Planeta Monştrilor şi tragem la Şopârla Depresivă;

- avem ocazia să învăţăm alături de Hendrik ce înseamnă un raport de putere şi o schimbare la 180 de grade a acestui raport;

- ne întâlnim cu Ursul de Jad care Meditează sub Cireşul Înflorit.

            Am să mă opresc aici pentru că am impresia că dezvălui prea multe, dar ca să-mi ostoiesc dorinţa de a povesti am să vă spun o întâmplare cu Diego Armando Maradona. Eram undeva prin  ’90,  veneam după o perioadă în care culorile lipsiseră iar acum descopeream luciul surprizelor şi gustul gumei de mestecat – FINAL. Eram un împătimit al surprizelor, îmi aduc aminte şi acum cât am alergat după un Marco Tardelli, dar cel mai râvnit era numărul 30, Diego Armando Maradona şi uită-mă pe mine în ziua aceea cum am întins moneda de 5 lei şi am ales o gumă din cele câteva care stăteau peste maldărul de seminţe prăjite. Eram în curtea şcolii, un pici care desfăcea ambalajul cu grijă căci uneori se lipea pe margini şi aveai ocazia să rupi surpriza, o clipă m-am oprit în loc şi am făcut roată cu ochii în jurul meu, eram singur, eram salvat şi nu atât eu cât surpriza cu numărul 30…DA! îmi căzuse Maradona, mie îmi căzuse Maradona, îl aveam pe Maradona nou-nouţ, ţiplă… era al meu. Bucuria a durat puţin, în mintea mea i-am văzut pe cei mari care vin şi-mi cer să vadă ce mi-a căzut… m-am prăbuşit în mine, nu am putut suporta dezastrul imaginat, cine m-ar fi crezut pe mine, cine mi l-ar fi dat înapoi pe Maradona al meu… am strâns surpriza în pumn, trebuia să fac orice să o salvez deşi în preajma mea nu era nimeni. Aş fi putut s-o pun liniştit în buzunar şi să-mi văd de-ale mele, dar nu, mintea îmi propunea tot felul de scenarii în care invariabil o pierdeam. Am strâns-o în pumn şi până acasă nu i-am dat drumul. Mult timp a stat în clasor la distanţă de 10 numere faţă de Marco Tardelli, dar asta până într-o zi când… dar asta-i altă poveste.

            Vă provoc să vă amintiţi de când eraţi mici dacă aţi fost tachinat sau aţi tachinat, să vă amintiţi teama provocată de anumite persoane cărora le căzuserăţi cu trosc, bumbăceala şi răutăţile suportate sau generate, să vă amintiţi planurile de răzbunare şi lungile lupte imaginare din care ieşeaţi învingător, să vă amintiţi cum s-au rezolvat lucrurile şi dacă acum aţi putea da un exemplu de comportament / atitudine potrivită unei astfel de situaţii. Dacă nu puteţi să faceţi acest excurs, Hendrik de Mol vă ia de mână şi vă va conduce firul gândurilor şi spre astfel de momente, vă asigur! în continuare putem învăţa lucruri.

Te(a)mă: BAU!

Autor: K. J. MECKLENFELD

Copertă: RASA KAPER

Editura: Univers, 2016

ISBN 978-606-771-072-4