Fredi Voie-Bună şi căsuţa lui cea nouă

            O poveste care funcţionează impecabil şi la mai bine de 50 de ani de la apariţie… deh, chestie nemţească. Nu, nu este o simplă repetiţie a unei expresii îndeobşte cunoscută şi care apare atunci când se vorbeşte despre germani. Argumentul meu se află chiar la începutul textului, nu mai departe de al patrulea rând, unde putem citi următoarele „Îi îngheţaseră mugurii într-o noapte geroasă.”

            Este o explicaţie perfectă care reuşeşte să dea veridicitate întregii poveşti. Fără această explicaţie, povestea Augustei – o sperietoare de păsări – ar rămâne doar o poveste, dar aşa ea trece dincolo de acest prag şi face un pas hotărât înspre a deveni un fapt exemplar. Ce se întâmplă?

            Augusta constată într-o dimineaţă când „primăvara izbucnise pretutindeni” că cireşul pe care îl avea în grijă nu dă semne că ar înflori, era încremenit, parcă era îngheţat în timp…în timpul unei nopţi geroase. Ochii Augustei devin trişti, foarte trişti „nici o corolă nu se mai putea deschide, nici o cireaşă nu mai putea creşte.” Păsările nu vor mai avea motiv să-i facă vizite şi în realitate nici nu veneau la ea căci aşa cum spun graurii care se lăsară pe firele de telegraf „toate sperietoarele sunt primejdioase şi rele. Nu ne lasă la cireşe!” Augusta oftează, sigur, graurii au dreptate, dar vremurile se mai schimbă şi cum anul acesta cireşe nu sunt Augusta le strigă „Rămâneţi aici! Eu nu vă alung!”

            Numai singur Fredi Voie-Bună, un graur îndrăzneţ foc, rămase pe loc. Voia să cerceteze un pic, să se convingă că are de ce să-i fie frică. „Ţiriu, ţiriu! Dliuo, dliu, dliuo!” cânta graurul nostru şi „fracul lui frumos bătea în vedre şi purpuriu” şi pălăria mare a sperietorii care îi căzuse pe ochi se ridică puţintel când auzi aşa cântecel. Nu-i greu de anticipat că cei doi se vor împrieteni şi Fredi Voie-Bună îşi va aduce consoarta să locuiască în buzunarul de la şorţul Augustei… şi „Augusta era fericită şi pălăria îi flutura veselă în bătaia vântului.”

            Nu după mult timp şase ouă de culoarea cerului fură clocite şi păzite de cei doi grauri şi asta până într-o zi în care şase pui sparseră cojile ouălor şi îşi întindeau piuind cioculeţele în văzduh şi graurii cărau neobosiţi viermişori graşi…şi „Augusta se bucura împreună cu graurii.”

            Şi au trecut prin furtuni şi zile cu soare şi lumea din curte se minuna chiar de deasupra pompei de la cişmea. Cum se putea ca o sperietoare să-şi uite menirea şi să devină amică c-o pasăre care, ar fi trebuit să bată din aripe tare, când Augusta la ea se strâmba, s-o facă să-şi ia gândul şi zborul şi prin pom să nu-i calce piciorul. Şi uite că lucrurile se întâmplau, Augusta şi graurul echipă făceau!

            „Duduzaladela! E pisica Izabela!”… nu, nu e greu de ghicit care îi erau gândurile acestei pisici, care se apropia uşor de cuibul graurilor şi se lingea pe botic cu ochiul aţintit la un graur mic. Dar stai! ştie Augusta cum s-o sperie pe această musafiră nepoftită „sperietoarea strălucea de bucurie. Acum avea în sfârşit din nou prieteni, cărora le putea fi de folos.”

Temă: Descrieţi comportamentul Augustei dacă mugurii cireşului nu ar fi îngheţat.

Autor: ANNE GEELHAAR (5 aprilie 1914 – 12 aprilie 1998, Berlin)

Copertă şi ilustraţii: INGEBORG MEYER-REY

Traducere: NORA IUGA

Titlu original: Hans Fröhlich und das Vogelhaus (1961)

Editura: Ion Creangă (1981)

Lector: CARMEN PAŢAC

Tipărit în R.D.G.