La braţ cu ultimul zmeu

            Interpretările care pot fi făcute pe marginea unui astfel de titlu pot fi multiple… cum adică la braţ cu ultimul zmeu? De când este zmeul aşa de civilizat, de când a căpătat el manierele astea de gentilom, este o situaţie în care mai degrabă am vorbi de primul zmeu, nu de ultimul. Cert, nu este vorba de un zmeu dintr-acela din poveşti, care fură fetele de împărat şi le închide în turnuri zidite în vârf de munte.

            Să fie atunci vorba de un individ care face pe zmeul şi dacă da, cine ar merge la braţ cu un astfel de individ şi de ce ar fi el ultimul? Înseamnă că are ceva special, ceva care-l face pe cale de dispariţie şi în ciuda comportării lui zmeieşti este dezirabil. Nu, este prea complicat un astfel de context pentru o poveste destinată copiilor. Plus că perechea zmeului trebuie să aibă un anumit trecut, care să explice o astfel de propensiune.

            O altă posibilitate ar fi ca zmeu să fie un nume de familie, dar de ce ultimul? Dacă ar fi cel mai mic copil din familia Zmeu, am vorbi atunci de Prâslea, nu? Or ştim că Zmeul şi Prâslea nu joacă în aceeaşi echipă.

            Acum este momentul în care ochii cad pe coperta cărţii, unde vedem doi copii, în prim plan un băieţel care nu susţine privirea, în plan secund o fată din profil, preocupată de un gând, de o veste care nu-i este tocmai pe plac, iar pe fundal natura, lac, munţi, pădure. De ce s-or fi certat ăştia doi?

            Cum de cele mai multe ori lucrurile se lămuresc citind, să nu întârziem în a da filele acestei cărţi. Într-adevăr este vorba de familia Zmeu, în care Manolică este mezinul. Porecla de Ultimul Zmeu i se trage de la un joc de cuvinte, care descrie foarte bine mai multe realităţi, cea familială, cea fizică şi cea de la catalog – atunci când se făcea prezenţa, ultimul era Zmeu Manole.

            Povestea se desfăşoară pe mai multe planuri, unul care satisface nevoile de realism socialist ale acelor vremuri şi anume construcţia hidrocentralei de pe Lotru hidrocentralei subterane din Corbeni, judeţul Argeş, un altul este realitatea familială a constructorilor aduşi de prin toată ţară să participe la construirea acestui bănuţ energetic care va fi adăugat la salba de hidrocentrale a patriei. Lumea copilăriei trăită în natură, în apropierea unor vestigii istorice, cu scovergile bunicii, cu prima strângere de mână şi primul bilet în care ceri să nu se râdă de inima ta, prima ceartă şi prima împăcare, miile de gânduri… „ca nişte stoluri de păsări sprintene, iuţi, îmbrâncindu-l înainte, trăgându-l îndărăt, cocoţându-l sus, pe Cetate, azvârlindu-l apoi jos, pe cărare… Zburătoarele astea sunt invizibile, da-s gureşe…oho! – şi indiscrete, şi bucuroase, şi cam aiurite, şi-i împuie urechile cu sfaturile lor – „E drăguţă, zău…Bravo, Manolică… Păcat că pleacă. Păcat. Zbrrr! Dar mai sunt zece zile. Zece, zece, Fâl! Oho, destul. Ai timp. Poţi să-i spui – Zbârr! – atâtea şi atâtea lucruri! Ce naiba, fii curajos, spune-i! Cip! Spune-i că eşti – fâl-fâl-fâl – îndrăgostit. Cirip! Nu-i spune! Ba da. Nu, că Delia o să râdă…Zvârr!” – este şi asta o realitate a poveştii.

            La fel cum o realitate a poveştii este şi imixtiunea ideologiei specifice vremurilor, dar ştiţi cum mi se pare că este treaba asta, cel puţin în cazul de faţă, e ca atunci când te uiţi fermecat la un tablou şi de nicăieri apare o muscă care se aşează fără jenă pe macii din faţa ta. Ce-i de făcut? Musca este o realitate a momentului, te apuci să ţipi la curator, invoci prea marea măiestrie a artistului sau printr-un simplu gest cu mâna restabileşti ordinea firească a lucrurilor. Oricum, aci nu-i vorba de o muscă dintr-aia sâcâitoare.

            Sunt momente în povestea aceasta în care pana de basm şi cea SF, instrumente pe care autoarea le cunoaşte în cele mai fine detalii, creează reverii diurne, călătorii printre aştri, cuasari şi stele care-ţi cer prietenia, propunându-ţi aventură de neegalat în cotitiadul tern al unor zile ploioase. Sunt momente de realitate familială, în care dacă-ţi permiţi să te salţi deasupra implicării proprii, poţi înţelege atitudini, comportamente, replici, feluri de a fi. Sunt momente care vin implacabil căci... Ultimul Zmeu a murit, trăiască Ultimul Zmeu!

Temă: Ce preferaţi, puterea compromisului sau arta compromisului? Argumentaţi opţiunea.

    

Autor: GEORGINA VIORICA ROGOZ (15 aprilie 1927, Timişoara)

Copertă: D. RISTEA

Editură: Ion Creangă

Redactor: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU

Apărut 1970. Comanda nr. 7681. Hârtie ti-

par înalt B de 63 g/m². 16x540/840. Coli

de tipar 12. C.Z. pentru bibliotecile mici

8R – 93