Viclenescu-Şterpelici

            Ovidiu Bîrlea  în a sa Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, ne spune ca vulpea poate fi întâlnită în trei ipostaze: a) animalul cel mai şiret care păcăleşte pe celelalte; b) păcălită de animale mai mici şi mai slabe şi c) ţinând partea omului când acesta e atacat de unele animale. (p.443) Observăm că atunci când vorbim despre vulpe, vorbim despre acţiunea de a păcăli căci vulpea are tot timpul păcăliciul la ea… şi nu-l va trage aproape niciodată, nu pentru că ar fi însemnat ci pentru că ştie să facă foarte bine cărţile. Dacă luăm în considerare legendele despre vulpe, constatăm că înclinaţia ei către furtişag se explică prin nesocotinţa unei femei, poate fi vorba de o babă care se bagă femeie de treabă la Sfânta-Duminecă şi pe lângă simbria ce-o primeşte, mai ciupeşte câte o găină pe care o mănâncă ascunsă prin tufişurile de pe lângă casă, Sfânta prinde de veste şi o pedepseşte transformând-o în vulpe. În povestea lui Vulpişor, Sergiu Milorian ne povesteşte despre o babă şi un moş care trăiau tare necăjiţi, dar baba tot timpul era cu gura pe moş, că nu-i bun de nimic. Într-o zi un moşneguţ, apărut din senin le dăruieşte o nuia de alun şi le spune să atingă uşor cu ea apa mării şi vor avea tot ceea ce şi-au dorit. Moşul e bun şi înţelegător şi atinge cu blândeţe apa mării, care îi dăruieşte oaia, vaca, iepurele, câinele. Baba nu înţelege rostul acestor animale, îi smulge moşului din mână nuiaua şi începe să biciuiască apa mării cu ea, şi încep a ieşi lupi, viespi, şopârle, moşul ia atitudine şi ascunde nuiaua de baba nebună, care nu se lasă până n-o dibuieşte şi într-o noapte, se apucă din nou să plesnească apa mării. Încântată de isprava făcută îl cheamă pe moş să vadă ce animal frumos i-a dăruit ei marea, să vadă moşul ce culoare şi ce coadă frumoasă are, dar moşul îi spune că nu poate fi un lucru bun, căci ia uite cum mai aleargă după găină.

            Poveşti cu şi despre vulpi sunt multe, dar cărţi dedicate vulpilor, eu ştiu vreo trei… e Vulpişor de Sergiu Milorian, e Viclenescu-Şterpelici de Móra Ferenc şi „Iliada vicleniei” – Roman de Renart, epopeea eroi-comică a literaturii franceze. Eu despre primele doua aş putea spune câte ceva, la cea de a treia nu am ajuns, deci zic că-i acră.

            Atunci când adulţii citesc poveşti cu animale au tendinţa de a identifica în acestea trăsături şi caracteristici umane, văd povestea ca pe o metaforă, încearcă să desprindă şi să explice sensul acţiunilor plecând de la o anumită conduită morală, atitudine care poate fi valabilă uneori, dar nu în cazul de faţă. Nu de fiecare dată în spatele unei poveşti cu animale se ascunde o povaţă de viaţă, uneori este doar fantezie ce nu se cere explicată, este bucuria jocului prin care-ţi descoperi – mai târziu – felul tău de a fi. Copiii îşi pun întrebări atunci când citesc, dar nu forţează condeiul autorului să-şi scrie discursul într-un anumit registru, în timpul lecturii nu târăsc după ei o normă morală. Cartea aceasta nu are direct nici o legătură cu morala, este vorba despre o familie de vulpi, al cărei interes este să-şi pună burta la cale. Firesc, dacă oamenii mai pot eluda pe perioade scurte de timp satisfacerea nevoilor bazale, animalele nu au această posibilitate. Eee, felul în care îşi satisfac aceste nevoi, e ceva ce merită povestit… uite, Móra Ferenc ne propune o excursie în pădure alături de familia lui Viclenescu-Şterpelici, acesta are o soaţă şi doi copii,Vicleniţa şi Pungăşelu. Domnul Viclenescu nu scapă nici o ocazie din care s-ar putea alege cu burta plină şi dacă ocazii nu apar, are el grijă să le producă. Ştie cum merg treburile în pădure, ştie care este slăbiciunea fiecărei sălbăticiuni bune de mâncat şi nu e deloc mofturos, aşa că le cam ştie pe toate. Profită, instigă, minte, creează aparenţe false, nu se dă înapoi de la fugă cum nu se dă înapoi de la o masă copioasă, nu se sfiieşte să rupă de la gura copiilor pentru gura sa (asta ar fi principala diferenţă faţă de Vulpişor al lui Sergiu Milorian) este inventiv fără pereche, nu recunoaşte nimic din şolticăriile pe care le pune la cale, este impostor cu vorbe potrivite pentru orice ureche…”mi s-a dus vestea de atâta bunătate. De bun ce sunt, sunt prost. Cred că până şi în stomac am inimă…” or se ştie că preocuparea vulpoiului este de a pune la inimă cât mai multe vietăţi. Şi toate astea doar pentru crăpelniţă. Când treaba merge bine sunt zile de trai bun şi burta-i îndestulată, aşa cum a fost când Viclenescu a deschis magazinul de pene. Ce de clienţi le-a călcat atunci pragul, e adevărat că doar într-o singură direcţie, dar până ca bătrânul corb să-şi dea seama de asta, familia Viclenescu o onorat comandă după comandă. Ba a venit o mierlă care-şi pierduse etola în mare, ba a venit un cârd de gâşte sălbatice, care a fost repartizat cu dibăcie astfel, Vicleniţa şi Pungăşelu au avut grijă de tinerii domnişori, arătându-le raionul cu articole pentru copii. Madam Viclenescu s-a temut o clipă că va rămâne cu buza umflată prea se ocupa domnul Viclenescu de toate, dar îşi primeşte şi ea porţia. Domnului negustor de pene i-a rămas să servească pe gâsca bătrână şi grasă, care gâgâia speriată, că de ea nu se ocupă nimeni. Vulpoiul o roagă să-şi dea jos bluza ruptă, dar gâsca se scuză, că în ultimul timp s-a cam îngrăşat, şi că de când e ea mică, niciodată nu şi-a dat bluza jos, ce mai, îi este teamă că nu o poate dezbrăca. Şi unde nu începe cumătrul vulpoi a clănţăni din foarfecă de-i dă doamnei nu numai bluza ci şi fusta jos, îţi era mai mare dragul să vezi atâta dibăcie.

            Povestea merită urmărită şi pentru a vedea felul în care se comportă Viclenescu-Şterpelici, cu familia sa. Atunci când mierla le trece pragul prăvăliei, vulpoiul nu-i lasă pe cei mici s-o mănânce spunându-le că mierla nu-i bună pentru copii, deoarece când o mănâncă fluieră în somn şi în zadar s-a smiorcăit Pungăşelu, că de mult îşi dorea el să înveţe să fluiere, n-a căpătat nici o bucăţică. Vulpoiul are grijă de copii, atrăgându-le atenţia, că sunt prea mici ca să-şi strice stomacul cu toate cele… mai bine să ia aminte de la tatăl lor şi după ce-or prinde ceva să vină degrabă la el să verifice dacă-i bun sau nu de mâncat.

            Viaţa tihnită este tulburată fie de dorinţa fiului de afirmare, atunci când le aduce pe cap un ogar sau nu izbuteşte-n potlogăriile pe care le pune la cale, fie de dorinţa de răzbunare a celorlalte animale din pădure, însă de fiecare dată Viclenescu-Şterpelici îşi respectă numele şi se alege cu tot ceea ce este mai gustos. Trebuie să spunem că sunt vreo câteva momente în care şi vulpoiul iese şifonat, la un moment dat este păcălit chiar de un iepure. Dar viaţa în pădure merge înainte… dar înainte este gura deschisă şi flămândă a vulpoiului.

Temă: Cum motivaţi găina de sub braţul dumneavoastră atunci când sunteţi prinşi în fapt de căţelul Grivei?

Autor: MÓRA FERENC (19 iulie 1879 Kiskunfélegyháza – 8 februarie 1934 Szeged)

Copertă şi ilustraţii: REICH KÁROLY

Traducere: M.SÎRBULESCU şi I. TIMPĂNARU

Titlu original: Csilicsali Csalavári Csalavér (1912)

Editura: Tineretului

Redactor de carte: L. Iacob

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: B. Iosub

Dat la cules 26.III.958. Bun de tipar 28.V.958

Tiraj 20150 ex. Hârtie semivelină de 59gr/m².

Coli de tipar 17,25. Coli de editură 10,3. Ft.

32x84x108. Com. editurii 2780. Ediţia I. A. 04496

Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare

8 (A) = R