Oraşul piticoţilor mincinoşi

            Se ştie, toată lumea minte! Surpriza vine în momentul în care aflăm că şi piticii mint, ba mai mult, aflăm că există un oraş al piticilor mincinoşi. Oare cum devine treaba asta? Există doar un oraş în care piticii mint, iar în restul ţării lor s-a înscăunat adevărul. Plus că dacă toată suflarea din oraş minte, cum ne putem da seama de minciună? Cine sau ce ne ajută să facem diferenţa între minciună şi adevăr?

            Nu, este clar! se impune să facem nişte precizări cu privire la minciună. Trebuie să spunem din capul locului că în această poveste fermecătoare nu avem de-a face cu minciuna al cărei motiv principal de existenţă este acela de a scăpa nepedepsit. Avea N. Nosov o povestioară – „Născocitorii” din care am învăţat să deosebim minciuna ordinară, de ceea ce în termeni largi am putea cuprinde cu expresia a turna gogoşi.

            Nu ştiu cât de bine cunoaşteţi lumea gogoşilor, dar vă asigur că aceasta este delicioasă, ia uitaţi-vă ce de lume pestriţă, avem urechiuşa babei, avem langoşi, avem înfuriate, avem berlineze, avem minciunele, am auzit că există chiar şi un rai al gogoşilor – Dunkin’ Donuts. Cică ar exista şi nişte gogoşi, care deşi nu se mănâncă, şi-au luat denumirea de gogoşi, aşa de tare le-a plăcut în această lume, să nu vă lăsaţi păcăliţi de faptul că sunt albe, ele nu sunt pudrate cu zahăr şi deşi au o textură mătăsoasă la atingere vă asigur că nu sunt comestibile, cred că rolul lor este mai degrabă în estetică… mă rog, ideea este să fiţi atenţi la ce fel de gogoşi întâlniţi şi să nu le luaţi de bune pe toate.

            Dacă vi s-a făcut poftă de gogoşi vă invit în oraşul piticoţilor mincinoşi. Staţi, nu daţi buzna, aveţi răbdare preţ de vreo câteva pagini, până când Zâna Minciunelelor reuşeşte să se elibereze din butoiul în care era cetluită de vreo 100 de ani. Ea a avut mare noroc cu cei patru pitici care veniseră să repare pivniţa palatului Prinţului-Înalt. Schelele ridicate de meşterul Zidărel şi ucenicii săi n-au fost bine asigurate şi s-au prăbuşit peste un butoi în aparenţă obişnuit…

            „ Ha…ha…ha…am scăpat! Am scăpat! După o sută de ani petrecuţi în butoiul acesta blestemat, sunt din nou liberă! Liberă! Ah! de când n-am mai făcut pe cineva să spună o minciună. O minciună frumoasă… care să-mi desfete urechile.”

            Da, aveţi dreptate! este Minciunica, care se va răzbuna cu vârf şi îndesat pentru cei o sută de ani petrecuţi între doagele unui butoi. Şi vă spun, chiar dacă doagele butoiului s-au făcut ţăndări, Minciunicii nu i-a sărit nicio doagă, e ageră şi sprintenă foc, ba mai mult, când simte pericol se poate face invizibilă… şi na! mai prinde-o dacă poţi.

            Ea pune la cale o mulţime de intrigi, unelteşte şi instigă, face planuri dibace, astfel încât oraşul întreg, în scurt timp, cade sub stăpânire ei. Bine, nu întreg oraşul căci mai sunt câţiva pitici cu capul pe umeri care îşi dau seama de grozăvie şi încearcă să-i dejoace planurile.

            Acum să fim cinstiţi şi să recunoaştem că renghiurile pe care Minciunica le ticluieşte sunt teribil de amuzante, uite, de exemplu, păţania lui Morcovel cu fantomele. Se lăuda el într-o zi la ceainărie (cred că era chiar ziua în care Prăştiuţă l-a provocat pe Maestrul Baghetuţă la duel şi totul pornise de la un ţânţar care s-a transformat în armăsar)  că el este prieten la cataramă cu fantomele din podul casei sale şi că în fiecare seară el stă şi ascultă poveştile care pe alţii i-ar înfiora de moarte. Noroc că Morcovel are nişte prieteni destoinici care-i vor scoate fantomele din cap.

            Dar Minciunica nu se opreşte doar la piticii de rând, ea are planuri mari, i-ar plăcea ca Prinţul-Înalt să-i cadă în mreje şi aproape că reuşeşte, noroc cu sfetnicul Spirtici şi cu bucătarul Ridiche, ei vor reuşi să o deconspire pe Plăsmurica fiica lui Gogonat-Împărat ca fiind Minciunica cu adevărat.

            Îmi place foarte mult felul cum este construită această poveste, nu există nici un moment în care acţiunea să treneze, nici nu-ţi dai seama când elementele unei morale sănătoase se adună şi-ţi pun în faţă întrebarea „Ce facem într-o astfel de situaţie?”. Îmi place foarte mult felul în care este imaginată soluţia, deşi iniţial pare un non-sens se dovedeşte a fi până la urmă pe potriva Minciunicii… şi haţ! mâţa este prinsă-n sac.

            Două informaţii: Prima, în 1999 această carte a fost reeditată de către editura Helicon şi a fost ilustrată de către Saszet Endre. A doua, în 1988 această carte a fost dramatizată de către Traian Pop Traian la Teatrul de Păpuşi din Timişoara – regia Magdalena Klein, scenografia Krisztina Ivănescu, muzica Ilie Stepan, şi a fost interzisă destul de repede de cenzura vremii.

Temă: Cum se numeşte cel care face gogoşi?

Autor: DUMITRU TOMA (8 noiembrie 1955, Curtici)

Copertă şi ilustraţii: CRINA IONESCU

Editură: Ion Creangă

Lector: IOANA RI[C]US

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Bun de tipar: 13.X.1983. Apărut 1983.

Coli de tipar 5,75

           

Ceasul

           Această carte poate fi o bucurie pentru copiii cărora nu le dă ghes la citit aproape nimic. Este subţire, are multe ilustraţii şi pe deasupra este şi o poezie. Atunci când trebuie să-ţi mulţumeşti părinţii căpcăuni care te pun să citeşti întruna cartea aceasta se potriveşte la fix.

            Dacă ar fi să povestim ideea în mai multe cuvinte decât conţine cartea, atunci ar trebui să vorbim despre momentele zilei şi despre acţiunile specifice fiecărui moment în parte. Ar trebui să ne gândim la o motivaţie pentru această succesiune de activităţi, de ce nu ne jucăm înainte de a face treabă, de ce trebuie să ne spălăm după ce ne trezim, de ce trebuie să facem înviorarea, de ce trebuie să mâncăm, de ce trebuie să ne odihnim. Răspunsurile date pot fi din sfera fiziologicului sau din sfera lui aşa trebuie/aşa e bine. Nu insistăm asupra acestor chestiuni, ele pot fi găsite sub diferite forme în mediul înconjurător al copilului. Mult mai interesant mi s-ar părea o investigare a tuturor ceasurilor care apar în paginile acestei cărţi. Vă provoc să priviţi imaginea de mai jos şi să încercaţi să numiţi felurile ceasurilor, sunt aproape convins că fiecare poartă un nume şi a existat un moment în care puteai cumpăra un fel de ceas sau altul.

            Este cert, astăzi, ceasul nu mai este ce a fost odată. Câţi dintre noi au grijă să întoarcă ceasul ? Câţi mai dau cu perna în cucul din perete ? Câţi mai trag de contragreutăţile unei pendule ? Îmi vine să cred că expresia „ai potrivit ceasul să sune” a fost înlocuită cu „programează alarma”. E un timp pe care nu-l mai avem la îndemână, mă simt cam ca-n Muzeul Satului, atunci când stau în faţa unor obiecte şi mă întreb la ce le-or fi folosit oamenii pe vremuri.

            E, să lăsăm patetismele pe altădată căci această carte ascunde şi o enigmă, dar până acolo vreau să vă mai arăt o ilustraţie care mi se pare straşnică. Este momentul mesei, ia priviţi ce mănâncă fiecare, mi se pare delicioasă ideea de a servi fiecărui comesean felul de mâncare preferat. Mă întreb de ce-o fi copanul din care vulpea mănâncă aşa cu poftă ? Să sesizăm că nu a fost muşcat încă, ceea ce face posibilă forţarea unei interpretări şi anume îl dă la o parte şi cere altceva, dar o ştim noi pe cumătra vulpe, dovada chiar aici.

            Acum este momentul pentru un strop de mister deoarece această carte se află într-o situaţie pe care eu nu am mai întâlnit-o şi nici nu reuşesc să-i dau o explicaţie convenabilă. Să vă spun ce am descoperit.

            Cartea apare la noi cel mai devreme în anul 1982 (cartea nu are o casetă tehnică aşa cum ne-am fi aşteptat), presupunerea mea este că anul apariţiei este după 1982. Autorul, aşa cum este el indicat pe prima copertă, este  V. Suslov, în rusă asta ar veni В. Суслов. Am găsit pe net o poză a unei ediţii din 1983 apărută la Moscova. Nimic special până aici, numai că sărind din site în site am dat peste o ediţie din 1978 al cărei autor este Ге́нрих Вениами́нович Сапги́р. Nu înţeleg, aceeaşi carte cu doi autori ? Tind să cred că autorul real este acesta din urmă deoarece, anul acesta, a fost reeditată această carte, iar pe copertă apare numele lui. E, dacă nici asta nu este mister, atunci nu ştiu ce să zic !

Temă: Care vă sunt mijloacele preferate pentru a da timpul înapoi?

Autor (sau nu): В. Суслов

Copertă şi ilustraţii: Андрей Андреевич Брей

Titlu original: ЧАСЫ

Traducere: PASSIONARIA STOICESCU

Tipărit în U.R.S.S.

Fredi Voie-Bună şi căsuţa lui cea nouă

            O poveste care funcţionează impecabil şi la mai bine de 50 de ani de la apariţie… deh, chestie nemţească. Nu, nu este o simplă repetiţie a unei expresii îndeobşte cunoscută şi care apare atunci când se vorbeşte despre germani. Argumentul meu se află chiar la începutul textului, nu mai departe de al patrulea rând, unde putem citi următoarele „Îi îngheţaseră mugurii într-o noapte geroasă.”

            Este o explicaţie perfectă care reuşeşte să dea veridicitate întregii poveşti. Fără această explicaţie, povestea Augustei – o sperietoare de păsări – ar rămâne doar o poveste, dar aşa ea trece dincolo de acest prag şi face un pas hotărât înspre a deveni un fapt exemplar. Ce se întâmplă?

            Augusta constată într-o dimineaţă când „primăvara izbucnise pretutindeni” că cireşul pe care îl avea în grijă nu dă semne că ar înflori, era încremenit, parcă era îngheţat în timp…în timpul unei nopţi geroase. Ochii Augustei devin trişti, foarte trişti „nici o corolă nu se mai putea deschide, nici o cireaşă nu mai putea creşte.” Păsările nu vor mai avea motiv să-i facă vizite şi în realitate nici nu veneau la ea căci aşa cum spun graurii care se lăsară pe firele de telegraf „toate sperietoarele sunt primejdioase şi rele. Nu ne lasă la cireşe!” Augusta oftează, sigur, graurii au dreptate, dar vremurile se mai schimbă şi cum anul acesta cireşe nu sunt Augusta le strigă „Rămâneţi aici! Eu nu vă alung!”

            Numai singur Fredi Voie-Bună, un graur îndrăzneţ foc, rămase pe loc. Voia să cerceteze un pic, să se convingă că are de ce să-i fie frică. „Ţiriu, ţiriu! Dliuo, dliu, dliuo!” cânta graurul nostru şi „fracul lui frumos bătea în vedre şi purpuriu” şi pălăria mare a sperietorii care îi căzuse pe ochi se ridică puţintel când auzi aşa cântecel. Nu-i greu de anticipat că cei doi se vor împrieteni şi Fredi Voie-Bună îşi va aduce consoarta să locuiască în buzunarul de la şorţul Augustei… şi „Augusta era fericită şi pălăria îi flutura veselă în bătaia vântului.”

            Nu după mult timp şase ouă de culoarea cerului fură clocite şi păzite de cei doi grauri şi asta până într-o zi în care şase pui sparseră cojile ouălor şi îşi întindeau piuind cioculeţele în văzduh şi graurii cărau neobosiţi viermişori graşi…şi „Augusta se bucura împreună cu graurii.”

            Şi au trecut prin furtuni şi zile cu soare şi lumea din curte se minuna chiar de deasupra pompei de la cişmea. Cum se putea ca o sperietoare să-şi uite menirea şi să devină amică c-o pasăre care, ar fi trebuit să bată din aripe tare, când Augusta la ea se strâmba, s-o facă să-şi ia gândul şi zborul şi prin pom să nu-i calce piciorul. Şi uite că lucrurile se întâmplau, Augusta şi graurul echipă făceau!

            „Duduzaladela! E pisica Izabela!”… nu, nu e greu de ghicit care îi erau gândurile acestei pisici, care se apropia uşor de cuibul graurilor şi se lingea pe botic cu ochiul aţintit la un graur mic. Dar stai! ştie Augusta cum s-o sperie pe această musafiră nepoftită „sperietoarea strălucea de bucurie. Acum avea în sfârşit din nou prieteni, cărora le putea fi de folos.”

Temă: Descrieţi comportamentul Augustei dacă mugurii cireşului nu ar fi îngheţat.

Autor: ANNE GEELHAAR (5 aprilie 1914 – 12 aprilie 1998, Berlin)

Copertă şi ilustraţii: INGEBORG MEYER-REY

Traducere: NORA IUGA

Titlu original: Hans Fröhlich und das Vogelhaus (1961)

Editura: Ion Creangă (1981)

Lector: CARMEN PAŢAC

Tipărit în R.D.G.

Mica Vrăjitoare

            Ştiu, o să sune ciudat, dar aşa s-a întâmplat… am fost la vrăjitoare. Să nu credeţi că am avut vreo clipă intenţia de a face un astfel de drum, pur şi simplu întâlnirea s-a produs de la sine. Nu mă dezic de această întâmplare, vreau doar să prezint faptele aşa cum s-au petrecut, nu am ochi format critic, nu am ochi format ştiinţific, nu am ochi format tabloid, privirea mea este vie şi atunci când surprinde povestea încearcă să nu scape nimic.

            Eram pe la Obor, simţeam că mă topesc, privirea rătăcea printre cărţile lui nea Gică, anticarul de pe scările pasajului, nu căutam ceva anume, nu aşteptam pe nimeni, veneam de la serviciu. Mă simt atins pe mână şi tresar, în jurul meu destulă lume, dar nimeni atât de apropiat. Caut contactul şi privirea ajunge pe bordura înaltă a rondului de flori, unde o tânără de o sută douăzeci şi şapte de ani mă cheamă lângă ea. Nu, nu este nicio contradicţie, pentru vrăjitoare, vârsta de o sută douăzeci şi şapte de ani indică o persoană tânăra, aşa mi-a spus şi mi-a pus un zâmbet în colţul gurii care a rămas acolo tot timpul cât mi-a povestit ce i s-a întâmplat.

            Să vedeţi…era în apropiere de noaptea Valpurgiei şi îşi dorea să meargă pe muntele Blocksberg să se bucure de această noapte a vrăjitoarelor, să danseze şi să fie alături de celelalte surate ale ei, din păcate nu avea vârsta necesară pentru a fi primită la această petrecere. Corbul Abraxas, animalul ei de casă, a sfătuit-o să mai aştepte, să nu se ducă căci va fi prinsă şi va fi pedepsită. Am putea spune că Abraxas a corbit, dar nu-i adevărat, el doar a avut dreptate căci Mica Vrăjitoare va fi prinsă de către mătuşa Rumpumpel şi adusă în faţa consiliului vrăjitoresc unde îşi va primi pedeapsa pentru că a încălcat consemnul şi în ciuda vârstei nepotrivite a venit la această petrecere.

            Pedeapsa e cruntă, Mica Vrăjitoare va trebui să devină o bună vrăjitoare până la anul, dar celelalte vrăjitoare erau întărâtate, erau aţâţate, instigate de mătuşa Rumpumpel şi voiau o pedeapsă şi mai mare, cum ar fi: să o pună niţeluş la fript sau s-o bage până la gât într-o groapă cu nămol sau să-i zgârie faţa sau măcar o bătaie cu nuiele. Marea Vrăjitoare le-a ascultat şi a hotărât să suplimenteze pedeapsa luându-i micii vrăjitoare mătura şi lăsând-o să se ducă acasă pe jos.

            Dar cartea cu vrăji este groasă şi Mica Vrăjitoare abia ajunsese la pagina două sute treisprezece şi vraja nu este o treabă prea simplă. Noroc cu Abraxas că îi tălmăceşte sensul vorbelor bună vrăjitoare şi aşa începe o sumedenie de peripeţii prin care mica noastră vrăjitoare o ia pe calea cea bună.

            Şi iată că anul a trecut, Mica Vrăjitoare este din nou în faţa consiliului dar nu-şi face probleme căci ştie că a făcut totul bine. Totuşi, când aude că raportorul ei este mătuşa Rumpumpel se gândeşte o clipă că aceasta va îndruga cine ştie ce minciuni gogonate, dar se linişteşte când aude doar adevărul despre „cum a ajutat bătrânele să adune vreascuri şi cum l-a vindecat de răutate pe pădurar [am râs cu gura până la urechi când am auzit episodul acesta]; povestea fetiţei cu florile de hârtie, a căruţaşului, a omului cu maroane; povestea cu boul Korbinian, căruia i-a salvat viaţa; povestea cu omul de zăpadă; povestea cu hoţii de ouă; povestea şindrilarului, căruia i-a băgat minţile în cap.”

            Vă daţi seama că cele auzite şi confirmate de Mica Vrăjitoare ca fiind adevărate nu le-a încântat auzul vrăjitoarelor rele care s-au năpustit cu urlete sălbatice asupra sărmanei fiinţe şi i-au tras o mamă de bătaie, mamă ce bătaie, cu coada de mătură! Ba mai mult, au pedepsit-o din nou punând-o să adune de una singură lemne pentru focul ce urmau să-l aprindă în noaptea Valpurgiei.

            Dar povestea nu se termină aici deoarece Mica Vrăjitoare urzeşte un plan… un aeroplan vrăjitoresc capotează în creştetul capului meu, tresar… sunt în continuare pe bordura înaltă a rondului de flori dar lângă mine nu este nimeni. Închid cartea şi hotărăsc că o cumpăr cu 8 lei de la nea Gică, anticarul de pe scările pasajului Obor.

Răspuns: K.J., ştiu de ce Mica Vrăjitoare nu a reuşit să te ajute, vraja ta a fost făcută de un vrăjitor, nu de o vrăjitoare.

Autor: OTFRIED PREUSSLER (20 octombrie 1923, Reichenberg – 18 februarie 2013, Prien am Chiemsee)

Copertă şi ilustraţii: DONE STAN

Traducere: IORDAN CHIMET şi CHRISTA RICHTER

Titlu original: Die kleine Hexe (1957)

Editura: Ion Creangă

Lector: ECATERINA ŞIŞMANIAN

Tehnoredactor: AURICA IORDACHE

Dat la cules 1.VII.1981; Bun de tipar 4.XII.1981; Apărut

1981; Comanda nr. 1897; Coli de tipar: 8 ½.

Croitorul de poveşti

            Sunt ceva zile de când mă tot învârt pe lângă aceste poveşti. Au o frumuseţe a lor care mă lasă mut, în mintea mea e linişte, gândurile sunt aşezate şi nu umblă răzleţe prin te miri ce coclauri, ascultă şi ele alte ritmuri, se racordează la un alt fel de a trăi realitatea.

            Lucruri rele ni se întâmplă tuturor, efectul lor rugos ne determină să reacţionăm şi îmi imaginez în funcţie de această reacţie pe oamenii tub, sunt cei prin care se scurge realitatea, sunt traversaţi în continuu de evenimente şi fapte, ei nu reţin nimic şi totul depinde de lungimea tubului. Se întâmplă uneori ca tranzitul să se blocheze cu un eveniment care este peste capacitatea de preluare şi oamenii tub se transformă pentru o vreme în oamenii recipient. Aceştia sunt cei care conţin, care strâng realitatea, care o păstrează, în cazul lor totul depinde de volum, punctul lor maxim este dat de picătura care umple paharul. Şi mai sunt oamenii scoică sunt cei care învelesc lucrul rău, care transformă efectul rugos al faptelor rele într-o perlă, nimeni nu va şti atunci când se va uita la o perlă că ea ascunde o traumă.

            Cred că oamenii scoică îşi folosesc din plin imaginaţia nu pentru a fugi de realitate ci pentru a transforma bucăţica aceea râcâitoare care poate să apară în calea oricăruia dintre noi în ceva care nu poate să ne facă rău. Ne putem întâlni şi de o mie de ori cu o perlă fără să ne simţim ameninţaţi şi oamenii scoică ştiu că nu purtatul perlelor este benefic ci dăruirea lor.

            A alege să dăruieşti o poveste când ştii că „din caravanele pe care le porneşti n-ai să afli niciodată care pe unde ajung” înseamnă a alege să-l înveţi pe celălalt cum să se poarte cu lucrul rău, cum să reacţioneze la grunjii durerii.

            Puterea exemplului este uriaşă, el ne arată tuturor nu cum să fim ci că există şi un alt mod de a fiinţa. Se ştie şi se acceptă, chiar dacă uneori doar la nivel teoretic, că putem alege, dar lucrurile nu sunt concrete, ele se plimbă într-o lume a conceptelor şi într-un astfel de moment vine exemplul, care îmbracă conceptul în hainele acţiunii, ajustează faptele până într-acolo încât să se potrivească mănuşă. Uite, în povestea "Oameni fără durere" ale căror trupuri „mari şi puternice nu le dădeau prilejuri de lacrimi sau de întristare. Dar nu erau fiinţe fără de moarte. Sfârşeau şi ei ca semenii lor, în molime şi încăierări, numai că, până în clipa din urmă, nu simţeau nici un dram de suferinţă. Treceau dintr-o dată de la nedurere la nefiinţă.” era un băiat pe nume Pimen, care a prins drag de o „fată bălaie, cu ochii ca două izvoare” Copila aceasta avea o grădină cu flori parfumate, care se prăpădeşte toată în urma unei furtuni când „din cer se năpustiră puhoaie de apă” Prin grădina jefuită de furtună, Pimen, o zăreşte pe copila bălaie „cum umbla din floare în floare, le ridica trupurile din ţărână, le netezea petalele, iar pe obraji îi lunecau lin două izvoare” Deşi nu înţelegea prea bine vorbele şi acţiunile fetei, Pimen începe să umble alături de ea, ridicând şi el lujerele căzute la pământ, legând crengile rupte. Întâmplarea face ca într-o zi, rătăcind prin pădure, să dea peste o ciută albă prinsă într-un hăţiş de mărăcini. Plivind cu palmele mărăcinii eliberează animalul deşi nu-i înţelege durerea şi tânguirea, dar gândul la copila cu părul bălai îl face să descopere leacul durerii… şi povestea continuă.

            Citind aceste poveşti nicio clipă nu simţim spectrul degetului ridicat ameninţător asupra noastră, nu resimţim nici urmă de apostrofare, nu este genul de carte moralizatoare, gen destul de răspândit în scrierile pentru copii, din contră, este o carte prieten adevărat, care te acceptă aşa cum eşti, dar îţi spune atunci când greşeşti… tu alegi dacă vrei sau nu să-i mai fi prieten în continuare.

            Mi-ar fi plăcut ca Marta Cozmin să fie bunica mea.

Temă: Desluşiţi bucuria unui brad.

Autor: MARTA COZMIN (31 ianuarie 1930, Bucureşti – 25 ianuarie 2006)

Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL

Editura: Ion Creangă

Lector: RICUS OANA

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Bun de tipar 28.05.1980. Apărut 1980. Coli de tipar 15

Vârsta de aur

            Cum să vă povestesc despre această carte astfel încât să vă stârnesc interesul într-o aşa de mare măsură încât dorinţa de a o citi să nu vă dea pace, să vă bâzâie la ureche ca un ţânţar pofticios, să vă fie ca gândul la bucăţica de ciocolată pe care aţi lăsat-o pentru mai târziu… ha! sunt pe punctul de a face o greşeală. Nu vreau să transform această postare într-o reclamă, nu contează cât de inspirat ar fi fost sloganul pe care l-aş fi scornit, îmi pare că s-ar fi simţit o oarecare artificialitate. Nu vreau să risc şi nu vreau să vă îndepărtez, din contră, intenţia mea este aceea de a vă apropia de un moment autentic. O trăire care se infuzează timp de câteva zeci de pagini în fiecare fibră a corpului de adult şi fiecare fibră asemenea unei frunze de ceai uscate se va deschide sub acţiunea căldurii ce face ca sufletul să se dezmorţească.

            Este o carte pentru adulţi, eu aşa o văd – îmi pare că se marşează pe un anumit sentiment de vinovăţie, dar nu este o vinovăţie dintr-aceea invalidantă, care paralizează muşchii acţiunii, nu! este un sentiment de vinovăţie care te trezeşte, te împinge spre acţiune, trezeşte în tine dorinţa de a face lucrurile în alt fel. Şi se întâmplă aşa pentru că această poveste îţi luminează drumul înapoi spre copilăria ta… eu asta am trăit. Mi-am amintit de jocul meu inspirat din filmele de comando pe care le vedeam pe vremea aceea la video, cum am luat toţi pionii de la jocul de şah şi le-am legat de gât o mică sârmuliţă pe care am îndoit-o la cap sub forma unui cârlig. Şi m-am dus apoi în cămară şi am dat iama în punga cu aţe a maică-mii şi am sustras de acolo un scul de mohair portocaliu… ce plăcut era la atingere, parcă cineva mă iubea şi am întins peste tot prin cameră aţa aceea portocalie, de la lustră porneau aţe peste tot şi pe ele alunecau pionii, soldaţii, camarazii, prietenii mei în încercarea de a o elibera pe regină. Am luat parte în ziua aceea la una din cele mai spectaculoase expediţii organizate la mine acasă, dar nu am uitat nici acum ameninţarea care plana nevăzută peste această desfăşurare de forţe şi anume coborârea intempestivă a Olimpienilor, care cu suficienţa şi privirea lor superioară m-ar fi întrebat ce-i cu prosteala asta din cameră şi de ce am stricat sculul portocaliu. Da, aşa fac Olimpienii când coboară printre cei mici, le fixează micimea în raport cu superioritatea lor, cei mici au voie să existe doar în limitele trasate de ei.

            Am şi eu din când în când un astfel de sentiment de suficienţă, de superioritate, de intoleranţă iar Kenneth Grahame prin poveştile lui mi l-a pus în faţă spunându-mi că de acum încolo nu mai am scuza neştiinţei.

            Este o carte care mobilizează toţi muşchii, nu doar veţi strânge din dinţi, veţi şi râde cu gura până la urechi, jocurile imaginate de copii sunt efervescente, dorinţa lor de a mânca biscuiţi nu poate fi stăvilită de furtuna de afară, ba mai mult, această furtună este luată complice şi sub adăpostul tunetelor care acoperă gălăgia şi sub adăpostul fulgerelor care arată calea, ceata de copii trezită în miez de noapte se strecoară până în sufragerie pentru a da atacul final asupra cutiei cu biscuiţi. O mică precizare, drumul lor trece prin camera albastră, aceasta fiind ocupată de noul profesor venit abia de o zi. Domnul profesor este o fire sensibilă de artist, sufletul lui este chinuit de diferite spectre pe care imaginaţia bogată le încarcă de substanţă palpabilă, este suficient să prindă doar un contur şi trăirea de spaimă e gata. Ei bine, imaginaţi-vă acum noaptea aceea cu natura dezlănţuită în care privirea profesorului nu prinde doar un contur…sunt cinci contururi mici, în cămăşi albe, care se furişează, se împiedică şi cad, se hârjonesc şi sar, şi un joc tragic joacă – o moarte în zadar. Imaginaţia profesorului lucrează febril astfel încât a doua zi după micul dejun acesta este deja pregătit de drum. Peste câteva săptămâni, unchiul Thomas a scos din buzunar un exemplar dintr-o revistă „Psyche: Un Jurnal al Supranaturalului” şi a început să tragă fel de fel de apropouri cu privirea la cel de-al treilea caz prezentat în această revistă.

            Cred că dacă vor fi copiii care vor citi această carte lor le va veni mai uşor să-i înţeleagă pe adulţi, ba chiar să facă un pas în plus şi anume să-i ierte.

Temă: Continuaţi următoarea propoziţie. Destindeţi fibra încordată şi permiteţi-vă să fiţi încă o dată…

Autor: KENNETH GRAHAME (8 martie 1859, Edinburgh, Scoţia – 6 iulie 1932, Pangbourne, Anglia)

Copertă şi ilustraţii: CORNELIA MANEA

Traducere: CLEOPATRA LORINŢIU

Titlu original: The golden age (1895)

Editura: Ion Creangă

Redactor: SANDU SINGER

Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Dat la cules 12.08.1983. Bun de tipar 10.11.1983

Apărut 1983. Coli editoriale 7,5

Lupul care a uitat proverbele

            M-am hotărât, îmi deschid cabinet de avocatură pentru animalele din poveşti. La câte nereguli şi nedreptăţi se petrec în poveştile pe care le citim ştiu sigur că voi avea clienţi cu duiumul. Sunt la început de drum, legile nu sunt clar stabilite, acum adun studii de caz. Să luăm de exemplu povestea lupului din cartea de faţă.

            Lup fiind, ce îţi este caracteristic, nu încape îndoială – foamea, de aceea se şi spune foame de lup. Se ştie, sau cel puţin aşa am fost învăţaţi, lupii nu mănâncă verdeţuri, îmi recunosc această idee preconcepută, care se va dovedi a nu fi chiar realitatea. Am discutat chestiunea şi cu lupul din Capra cu trei iezi, şi cu lupul din povestea de faţă, ba chiar în câteva rânduri a venit la discuţii şi lupul din povestea lui Vulpişor însoţit de lupul din Povestea celor trei purceluşi. Mi s-a demonstrat, urmând o logică lupească, că lupii chiar adoră ierburile, verdeţurile cele mai pline de clorofilă, se dau în vânt şi simt mirosul de varză proaspătă şi salată de la distanţe apreciabile. Au însă şi ei plăcerea lor, aşa ca fiecare dintre noi, ei nu pot mânca aceste verdeţuri crude, lor le plac învelite în iepure… ce să faci? să cerţi omul lupul pentru gustul lui. Să ne amintim celebra zicală de gustibus non disputandum. Este adevărat că sunt unii lupi care consumă iepurele direct, fără să mai aştepte ca acesta să se umple cu verdeaţă, trebuie să precizăm însă că ei o fac siliţi de împrejurări, şi îl mănâncă mai mult în silă şi din milă pentru confraţii săi, ştiut fiind faptul că numărul iepurilor este mai mare decât numărul salatelor din diferite grădini.

            Lăcomia lupului este proverbială, aici nimic de zis. Chiar şi în această carte ni se prezintă o situaţie, o întâmplare care ilustrează zicerea strică tot ce e prea mult. Se impune, totuşi, să nuanţăm un pic lucrurile, strică tot ce e prea mult peste puterile tale, or se ştie că puterea lupului vine imediat după puterea ursului… şi dacă nici ursul n-are putere. Plus că lupul din poveste are circumstanţe atenuante, orbit de furie, a voit să-şi stingă setea de răzbunare şi a dat doar peste mâncare, el a mâncat aici într-o manieră complusivă, el a pierdut controlul, actul de a mânca a depăşit graniţele fiziologicului şi s-a intricat cu o serie de probleme psihologice care ţin de o agresivitate refulată. Nu intru în detalii, confidenţele nu se discută pe larg…

            Un alt aspect pe care se bate monedă este prea binecunoscuta zicere lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Totul a pornit de la o neînţelegere atunci când lupul a îmbrăcat blana de oaie şi s-a ascuns printre mioare, el a fost acuzat că ar fi avut intenţia de a răpi şi mânca pe oiţa bârsană, care între noi fie vorba, nici nu e năzdrăvană, e o prefăcută şi o egoistă, să vedeţi cum devine povestea, un lup pârcălab mi-a jurat că-mi spune numai adevărul. Cică la un moment dat lupii au observat că oile se împlineau, se rotunjeau, pe zi ce trecea mai frumoase se-arătau, era clar, descoperiseră un loc cu multă verdeaţă sănătoasă, mănoasă, gustoasă, ar fi vrut şi lupii să facă şi ei o burtă bună de iarbă, dar ţi-ai găsit cu cine să împarţi o pajişte bună, oile o ţineau pe-a lor, n-au vrut să divulge secretul, locul unde se află această grădină ascunsă. Au încercat lupii fel de fel de vicleşuguri şi tertipuri, n-a fost chip să descopere taina, asta până într-o zi când unui lup i-a venit ideea să se deghizeze în oaie, să se infiltreze în turmă şi să descopere astfel locul secret, spre ghinionul lui a fost descoperit… restul este deja istorie, mistificată, să spunem lucrurilor pe nume, de către o turmă de oi… şi s-a scris mult despre efectul de turmă astfel încât nu are rost să insistăm.

            În cartea aceasta de versuri în care rimele cad una după alta asemenea pietrelor în capul lupului (a se vedea mai jos ilustraţia de rigoare) mai sunt discutate şi alte proverbe, unul dintre ele este acela care ne spune că unde-s mulţi puterea creşte. Cred şi eu, dar fairplay-ul unde este? Vi se pare corect acest raport de 7 : 1, şapte iepuri zdraveni, matahale nu alta, isteţi foc că nu poţi să-i înhaţi deloc, la un amărât de lup ? Sigur, aici sunt nişte detalii de precizat, dar eu vorbesc de principiu.

            Nu vreau să insist asupra întâmplării cu puiul de porc mistreţ, nici asupra faptelor petrecute în cabinetul doctorului Iepurilă Dentist, nu că n-ar fi adevărate, dar toate sunt relatate-n carte şi vă invit să o citiţi ca martor ocular să fiţi.

Temă: Precizaţi într-un panseu nevoia de adevăr subiectiv.

Autor: DAN URSULEANU (6 noiembrie 1942, Cernăuţi – 2 martie 2013, Bucureşti)

Copertă şi ilustraţii: GEO ZLOTESCU

Editura: Junimea

Redactor: ADA FĂRTĂIŞ

Tehnoredactor: MIHAI BUJDEI

Apărut 1982; Format 54 x 84/8. Coli tipo 6

Bun de tipar la 12.03.1981, Editura „Junimea”,

str. Gheorghi Dimitrov 1

IAŞI – ROMÂNIA