Trei zile anapoda

Îmi aduc aminte că la un moment dat am făcut o promisiune și anume că voi scrie câte ceva despre această carte. Am rămas cu această promisiune în minte, au trecut destul de mulți ani de atunci, atât de mulți încât nu am reușit să mai găsesc discuția în cauză, știu doar că este pe undeva pe blog... am să încerc să o caut mai bine, nu de alta, dar vreau să văd cât timp a trecut pentru a ști unde mă situez (între timp am aflat, promisiunea datează din iunie 2016 – ce să mai, timpul trece repede când te disterzi). Cel mai probabil, ca să fiu sincer până la capăt, cred că nici acum nu aș fi scris despre această poveste, noroc cu seria Micul Actor și cu faptul că l-am redescoperit acolo pe Dumitru Toma.

Este un autor pe nedrept uitat, căci se pricepe de minune să scrie pentru copii, despre Orașul piticoților mincinoși am povestit deja și credeți-mă că nici cartea de față nu este mai prejos. Avem în față o idee năstrușnică care mai că îmi vine să cred că a fost scrisă pe un bilețel și pierdut prin sertarele pline de fantezie ale autorului. Cum vine asta cu sertare pline de fantezie? Ei bine, citind povestea aflăm de Sforăizaur, care seamăna întru totul cu o vacă, are niște coarne impresionante și o culoare de zici că se pregătește să meargă la bal mascat: verde cu buline albe. Și acest personaj tot din sertarele lui Dumitru Toma a ieșit, căci așa cum ne spune chiar el, sunt o mulțime de bilețele pe care notează tot felul de idei și dacă stă să scotocească, de peste tot se poate ivi un astfel de bilețel uitat. Eu zic că bilețelele acestea nu sunt uitate, ci lăsate la dospit în fermentul fanteziei și imaginației.

Nu vreau să stric plăcerea lecturii dar ideea este așa, de ziua autorului, personajele create de el se hotărăsc să îi facă o vizită la domiciliu. Vin toate chiar și cele despre care încă nu a fost scrisă o poveste – cum este Sforăizaurul – dar sunt imaginate. Și de aici pornind se întâmplă o sumedenie de evenimente foarte nostime, căci realitatea foarte strânsă în regulile ei trebuie să facă loc posibilului pe care fantezia îl creează. Uite, Vrăjitoarea-din-corcoduș (apare în povestea Făt-Frumos certat cu gluma, editura Facla, 1983) este atât de bătrână încât a uitat toate vrăjile mai puțin una, știe să facă dulcețuri. În momentul în care personajele pleacă la plimbare prin Arad și autorul pornește în căutarea lor, el o găsește pe vrăjitoarea mai sus menționată la piață, vânzând dulceață. De fiecare dată este posibil să găsim o explicație plauzibilă pentru tot ceea ce se întâmplă și autorul ne îndreaptă privirea spre un acolo, dar depinde de noi cât de departe vrem să mergem pe acest drum.

Dumitru Toma este de partea cititorului atunci când scrie povești și lasă realitatea să fie inundată de fantezie, dar atunci când lucrurile scăpă de sub control el ne propune două soluții. Una a fanteziei și se poate întâmpla ca în cazul vecinului de dedesubt care a venit cu o falcă în cer și cu una în pământ acuzând inundație, este momentul în care Prințul Ploii Reci lasă ditamai balta în sufragerie, dar una dintre vrăjitoare are grijă să se evapore tot astfel încât să asistăm la o farsă deci, un accident regretabil dar care poate fi remediat. Alta a realității, ca atunci când mama autorului sună și cere să vină la fața locului să pună lucrurile la punct. Dacă ar fi fost lăsată... gata! s-a terminat distracția. Așadar, pe de-o parte fantezia care ne ajută să privim lucrurile mai lejer, fără a cădea însă în superficialitate și pe de altă parte realitatea care ne ține serioși căci regulile trebuie respectate. Răspunsul ține de o altă întrebare și anume trăim sau nu trăim într-o poveste?

Dar toate astea sunt mult prea serioase și dacă ne apucăm acum să deconstruim toate poveștile cu ce ne-am alege? Să lăsăm treaba asta pentru când vom fi mai mari și acum să petrecem trei zile anapoda alături de un zmeu, vreo cinci sau șase fete, un moș mustăcios, mai multe păpuși din cârpe colorate (moștrofonți, pichiponți, fârlifuși – 1 minut și 22 de secunde de youtube), un papagal obraznic, un greiere plin de pistoale și cartușiere, trei băieți chipeși, un arici, trei ursitoare (Saveta, Aveta și Veta), uriași, împarați, un balaur mic, pitici (Prințul Înalt, Spirtici, Maestrul Baghetuță, Cocoșel), Doina soția, Teodora fiica, un reporter și alte personaje de la malul Mureșului... a, și să nu uit, Vrajitoarea Mălura!

Temă: Urechea reală – dispozitiv de captat sunetele fanteziei.

Autor: DUMITRU TOMA (8 noiembrie 1955, Curtici)

Copertă și ilustrații: VASILE OLAC

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA

---

Bun de tipar: 9. IV. 1988. Apărut: 1988. Coli de tipar: 7,1/3 

---

seria Micul Actor

 Acum, pe final de an, se pregătesc serbări, se învață poezii, se încearcă să se recupereze din cumințenia promisă astfel încât cadourile de sub brad să fie cele visate. Sigur, totul se face cu un interes, dar dacă ar ști copiii câtă plăcere au părinții în a face cadoul mult visat nu s-ar mai preocupa așa de mult... sau oare știu? Mă rog, asta e o altă discuție... dar, pentru că am pomenit de serbări și emoțiile care le însoțesc, azi vreau să vă prezint câteva cărți care vor fi stat la baza unor momente festive în trecut: seria Micul Actor ce a apărut la editura Ion Creangă între anii 1971 – 1988. Cel puțin teoretic ar trebui să avem 17 volume, eu am găsit doar 16 căci volumul III din Șoimii Patriei pe scenă nu am reușit să-l dibuiesc pe nicăieri. El ar trebui să existe căci avem volumul unu, care nu este notat ca atare și apare în 1981, în 1985 apare volumul doi (aici avem notația) și în 1988 volumul patru (și aici avem notația, dar și o schimbare de format, acesta devine 200 x 130 mm – nu mai contează deoarece acesta este ultimul volum din serie).

Știe oare cineva ce s-a întâmplat cu acest volum III sau rămâne un mister?

Avem de a face cu poezii, cântece, piese de teatru, scenete, ghicitori, epigrame, imnuri, toate gândite pentru serbările școlare de final de an sau cele care se dau în cinstea diferitelor evenimente ce se cer a fi marcate prin festivități. Existau cercuri de teatru pionieresc, brigăzi artistice ce aveau nevoie de un repertoriu pe măsură și această serie se constituie într-un material de lucru. Iată ce scrie pe copreta a IV-a a primului volum Inima și Patria: „o serie cu o destinație practică, directă, fiind un îndrumător în pregătirea serbărilor școlare, a unor activități culturale pionierești, dar urmărind să atragă atenția copiilor către scrieri de calitate artistică certă pe o temă dată, legată de calendarul aniversărilor sau de cel al desfășurării procesului de învățământ.“

Lăsând la o parte sala de festivități a fiecărei școli, locul unde se mai pot desfășura astfel de activități este conform unui titlu din serie La Focul de Tabără. Iată din cuprins cu ce se delectau pionierii: Te iubim de Victor Eftimiu; Spre gloria străbunului pământ – muzica de Ion Rădulescu, versuri de Tiberiu Utan; Cântăm un imn Partidului iubit – muzica de Florin Comișel, versuri de Crișan Constantinescu; Partidului de Ana Blandiana; Robinson 001 – piesă într-un act de Ovidiu Zotta; Pasiune plus rațiune – piesă într-un act de Al. Mirodan; Ghicitori de spus cântând – muzică de Ion Tomescu – vă rog, nu aruncați cu roșii...A! Nu știți de ce? ei bine, în prezentarea de mai jos a acestei serii mi-am permis să mă joc cu niște clape virtuale eu fiind total paralel cu tot ceea ce înseamnă notație muzicală, sper să nu sune doar ca o pisică trasă de coadă 😊 Așadar, clemență!

Pe lângă bucățile acestea specifice vremurilor l-am regăsit pe Dumitru Toma, am scris aici despre o poveste de-a lui și mai are una despre care am promis să scriu și uite că nu am mai ajuns, este vorba de Trei zile anapoda. În volumul doi din Șoimii Patriei pe scenă, Dumitru Toma are o piesă – Lecția de muzică, este o bucată foarte amuzantă și drept argument vă voi spune că protagoniștii sunt Brotacul, Tânțarul și Greierele – nimic special până acum – dar când vă voi spune că pe țânțar îl chemă Afonel și că dați cu mâna după el când vă bâzâie nițel... parcă data viitoare când vă va cânta, înainte să-i acordați... nu bâzâitul ci un rând de aplauze, vă veți mai gândi un pic.

L-am regăsit pe Titel Constantinescu care mie îmi place foarte mult, sunt câteva piese de teatru, Cine e?; Paznicii grădinii; Bun găsit, casă frumoasă; A pierdut cineva ceva? în fapt el a fost o vreme regizor de teatru radiofonic. Volumul lui de memorii, Frica... și alte spaime fiind foarte interesant de citit.

Un concept interesant, pe care nu l-am mai întâlnit până acum prin cărțile pentru copii este prezent în volumul Jur să spun adevărul! de Toma Mareș (5 mai 1935, Drăghici, jud Argeș) este vorba de un joc „cuprins adesea în activitatea cercului de literatură, sub numele de proces literar, fiind o judecată, o dezbatere dramatizată a conținutului unei opere literare“ (pag. 5) Autorul își propune să lărgească „sfera de cuprindere, îmbrățișând o serie de probleme teoretice și practice, legate de formarea viitorilor cetățeni și de creșterea continuă a orizontului de înțelegere științifică a lumii și a societății, de la o vârstă fragedă, ca urmare a importanței tot mai mari acordate studiului și activităților tehnico-științifice în școli și a responsabilității față de muncă, principala îndatorire patriotică. Va fi vorba, așadar, de două forme noi de joc: procesul științific și procesul etic, menite să dezbată probleme pasionante de științe ale naturii, chimie, fizică, etică...“ (pag. 6) Sunt zece procese care la prima vedere par a fi niște piese de teatru, dar sunt ceva mai mult de atât căci fiecare personaj, fie că este acuzat sau inculpat poate aduce martori care să-i susțină cauza. Sigur, construcția poate fi ghidată astfel încât la final, judecătorul să tragă concluzia cea mai convenabilă sau cea mai de dorit, dar dacă ar fi să lăsăm liber acest joc cred că am avea de a face cu un adevărat spectacol. Iată spre exemplificare câteva procese din acest volum: Procesul Ignoranței (se discută despre concepția religioasă a facerii lumii);  Procesul potopului lui Noe; Procesul Adevărului (cum trebuie rostit adevărul – direct, pe față, trebuie spus cu curaj și primit cu bărbăție sau putem identifica anumite situații în care adevărul nu poate fi marturisit direct sau în întregime); Procesul Atomului (se dezbate dacă reclamanta – Pacea a avut de suferit de pe urma complicității dintre Atom și zeul Marte – inculpații); Procesul Cinstei (acuzatul Dan Șterpelici este adus în fața instanței pentru furtul unei compuneri aparținând d-șoarei Cela Mândru, Cinstea fiind cea care este lezată).

Voi încheia cu trei observații: 

• Volumul Poezie, Cântec, Joc apare în două ediții ușor diferite. Prima, în 1974 are 176 de pagini cea de a doua ediție apare în 1979 și are 196 de pagini. 

• Volumele apărute în această serie nu sunt ilustrate cu excepția Teatru pionieresc, volumul 3 și Șoimii Patriei pe scenă, volumul 4 care conțin niște desene ce pot fi interpretate ca idei de decor și scenografie. 

• Coperta seriei pare să fie realizată de Elena Munteanu (12 februarie 1942), artist decorator, absolventă a Institutului de arte plastice „Ion Andreescu“ din Cluj-Napoca