Ăsta
este un motiv pentru care cărțile de colorat sunt dificil de găsit într-o stare
impecabilă. Suntem aici într-o contradicție și anume, avem pe de-o parte
colecționarul care își dorește ca elementul colecției sale să fie intact și pe
de altă parte copilul căruia prea puțin îi pasă de ceea ce își dorește
colecționarul, acesta din urmă aflându-se și la o distanță considerabilă în
timp. Nici unuia, nici altuia nu i se poate imputa nimic... fiecare cu
plăcerile lui. O soluție ar fi, așa cum spunea Anamaria Smigelschi în cartea Croitorie
de hârtie, să cumpărăm două cărți: una o păstrăm iar pe cealaltă o folosim
ca să ne exersăm abilitățile de homo ludens – până la urmă, cu toții
avem jucăriile noastre, nu-i așa?
Copiilor
le face bine să lucreze cu mâinile, să exerseze mișcări complexe iar rezultatul
trebuie să fie palpabil, văzut, mirosit, atins, gustat. Nu este suficient un
joc pe calculator care sigur că oferă posibilitatea dobândirii unei dexterități
remarcabile, este nevoie ca toate simțurile să fie implicate atunci când
copilul lucrează cu mâinile – vorbim de o stimulare senzorială complexă. Sigur
cercetătorii englezi au făcut ceva studii pe tema asta, iar dacă nu, iată o
idee numai bună de cercetat.
Cartea
de colorat este un univers în care ne putem pune la încercare calitățile,
talentul nostru de estet. Aici ne putem da măsura visării noastre. Dar această
activitate își are frustrările ei căci să ți se rupă vârful în ascuțitoare,
este un moment dificil... și Doamne cum erau ascuțitorile de odinioară. Îmi
aduc aminte de Taia al meu care mi-a adus într-o iarnă, de la Urziceni, o
ascuțitoare portocalie, rotundă care întruchipa un cap de pisică și ochii ei
erau două găuri în care trebuia să pui două bile mici de metal. Ce m-am mai
jucat cu ea căci de ascuțit nu putea fi vorba. Creioanele mi le ascuțea tataia
cu cuțitul.
Ați
încercat, aveți amintiri despre cum vă chinuiați să scoateți vârful rupt din
ascuțitoare? Ați folosit vreodată acea bucățică de mină la colorat sau plini de
enervare ați tocat tot creionul? Pentru mine rămâne în continuare un mister de
ce se rupe vârful oricât de atent lucrai.
Da,
existau și cariocile pe care nu trebuia să le ascuți și găseai uneori niște
culori foarte frumoase. Era clar o deosebire între a colora cu creioane vs.
carioci. Principalul dezavantaj al acestora din urmă este acela că se consumau
destul de repede. Puteai încerca să pui torni ceva spirt în ea, dar rezultatul
era deplorabil, și mai era ceva, dacă foaia de hârtie era subțire, desenul de
pe contrapagină era compromis.
Astăzi
recuperăm colecția Micii Meșteri Mari apărută la editura Ion Creangă
între 1977 – 1986. Nu pot să nu observ că, uneori timpul scurs între apariția
diferitelor volume este destul de consintent, asta mă face să ma întreb dacă nu
cumva am ratat vreun volum. Cine știe de unde sare iepurele cu tolba plină de
activități și mai descopăr o altă carte... dar până atunci vă invit la un sejur
de bricolaj lejer.
Precizare,
primul volum al colecției apare și în limba germană în același an, 1977. Numele
colecției este Kleine Große Bastler, iar titlul cărții devine Unser Spielzeug Bastelbuch.
Mai întâi o provocare și apoi vizionare... plăcută!
