Trei zile anapoda

Îmi aduc aminte că la un moment dat am făcut o promisiune și anume că voi scrie câte ceva despre această carte. Am rămas cu această promisiune în minte, au trecut destul de mulți ani de atunci, atât de mulți încât nu am reușit să mai găsesc discuția în cauză, știu doar că este pe undeva pe blog... am să încerc să o caut mai bine, nu de alta, dar vreau să văd cât timp a trecut pentru a ști unde mă situez (între timp am aflat, promisiunea datează din iunie 2016 – ce să mai, timpul trece repede când te disterzi). Cel mai probabil, ca să fiu sincer până la capăt, cred că nici acum nu aș fi scris despre această poveste, noroc cu seria Micul Actor și cu faptul că l-am redescoperit acolo pe Dumitru Toma.

Este un autor pe nedrept uitat, căci se pricepe de minune să scrie pentru copii, despre Orașul piticoților mincinoși am povestit deja și credeți-mă că nici cartea de față nu este mai prejos. Avem în față o idee năstrușnică care mai că îmi vine să cred că a fost scrisă pe un bilețel și pierdut prin sertarele pline de fantezie ale autorului. Cum vine asta cu sertare pline de fantezie? Ei bine, citind povestea aflăm de Sforăizaur, care seamăna întru totul cu o vacă, are niște coarne impresionante și o culoare de zici că se pregătește să meargă la bal mascat: verde cu buline albe. Și acest personaj tot din sertarele lui Dumitru Toma a ieșit, căci așa cum ne spune chiar el, sunt o mulțime de bilețele pe care notează tot felul de idei și dacă stă să scotocească, de peste tot se poate ivi un astfel de bilețel uitat. Eu zic că bilețelele acestea nu sunt uitate, ci lăsate la dospit în fermentul fanteziei și imaginației.

Nu vreau să stric plăcerea lecturii dar ideea este așa, de ziua autorului, personajele create de el se hotărăsc să îi facă o vizită la domiciliu. Vin toate chiar și cele despre care încă nu a fost scrisă o poveste – cum este Sforăizaurul – dar sunt imaginate. Și de aici pornind se întâmplă o sumedenie de evenimente foarte nostime, căci realitatea foarte strânsă în regulile ei trebuie să facă loc posibilului pe care fantezia îl creează. Uite, Vrăjitoarea-din-corcoduș (apare în povestea Făt-Frumos certat cu gluma, editura Facla, 1983) este atât de bătrână încât a uitat toate vrăjile mai puțin una, știe să facă dulcețuri. În momentul în care personajele pleacă la plimbare prin Arad și autorul pornește în căutarea lor, el o găsește pe vrăjitoarea mai sus menționată la piață, vânzând dulceață. De fiecare dată este posibil să găsim o explicație plauzibilă pentru tot ceea ce se întâmplă și autorul ne îndreaptă privirea spre un acolo, dar depinde de noi cât de departe vrem să mergem pe acest drum.

Dumitru Toma este de partea cititorului atunci când scrie povești și lasă realitatea să fie inundată de fantezie, dar atunci când lucrurile scăpă de sub control el ne propune două soluții. Una a fanteziei și se poate întâmpla ca în cazul vecinului de dedesubt care a venit cu o falcă în cer și cu una în pământ acuzând inundație, este momentul în care Prințul Ploii Reci lasă ditamai balta în sufragerie, dar una dintre vrăjitoare are grijă să se evapore tot astfel încât să asistăm la o farsă deci, un accident regretabil dar care poate fi remediat. Alta a realității, ca atunci când mama autorului sună și cere să vină la fața locului să pună lucrurile la punct. Dacă ar fi fost lăsată... gata! s-a terminat distracția. Așadar, pe de-o parte fantezia care ne ajută să privim lucrurile mai lejer, fără a cădea însă în superficialitate și pe de altă parte realitatea care ne ține serioși căci regulile trebuie respectate. Răspunsul ține de o altă întrebare și anume trăim sau nu trăim într-o poveste?

Dar toate astea sunt mult prea serioase și dacă ne apucăm acum să deconstruim toate poveștile cu ce ne-am alege? Să lăsăm treaba asta pentru când vom fi mai mari și acum să petrecem trei zile anapoda alături de un zmeu, vreo cinci sau șase fete, un moș mustăcios, mai multe păpuși din cârpe colorate (moștrofonți, pichiponți, fârlifuși – 1 minut și 22 de secunde de youtube), un papagal obraznic, un greiere plin de pistoale și cartușiere, trei băieți chipeși, un arici, trei ursitoare (Saveta, Aveta și Veta), uriași, împarați, un balaur mic, pitici (Prințul Înalt, Spirtici, Maestrul Baghetuță, Cocoșel), Doina soția, Teodora fiica, un reporter și alte personaje de la malul Mureșului... a, și să nu uit, Vrajitoarea Mălura!

Temă: Urechea reală – dispozitiv de captat sunetele fanteziei.

Autor: DUMITRU TOMA (8 noiembrie 1955, Curtici)

Copertă și ilustrații: VASILE OLAC

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA

---

Bun de tipar: 9. IV. 1988. Apărut: 1988. Coli de tipar: 7,1/3 

---

seria Micul Actor

 Acum, pe final de an, se pregătesc serbări, se învață poezii, se încearcă să se recupereze din cumințenia promisă astfel încât cadourile de sub brad să fie cele visate. Sigur, totul se face cu un interes, dar dacă ar ști copiii câtă plăcere au părinții în a face cadoul mult visat nu s-ar mai preocupa așa de mult... sau oare știu? Mă rog, asta e o altă discuție... dar, pentru că am pomenit de serbări și emoțiile care le însoțesc, azi vreau să vă prezint câteva cărți care vor fi stat la baza unor momente festive în trecut: seria Micul Actor ce a apărut la editura Ion Creangă între anii 1971 – 1988. Cel puțin teoretic ar trebui să avem 17 volume, eu am găsit doar 16 căci volumul III din Șoimii Patriei pe scenă nu am reușit să-l dibuiesc pe nicăieri. El ar trebui să existe căci avem volumul unu, care nu este notat ca atare și apare în 1981, în 1985 apare volumul doi (aici avem notația) și în 1988 volumul patru (și aici avem notația, dar și o schimbare de format, acesta devine 200 x 130 mm – nu mai contează deoarece acesta este ultimul volum din serie).

Știe oare cineva ce s-a întâmplat cu acest volum III sau rămâne un mister?

Avem de a face cu poezii, cântece, piese de teatru, scenete, ghicitori, epigrame, imnuri, toate gândite pentru serbările școlare de final de an sau cele care se dau în cinstea diferitelor evenimente ce se cer a fi marcate prin festivități. Existau cercuri de teatru pionieresc, brigăzi artistice ce aveau nevoie de un repertoriu pe măsură și această serie se constituie într-un material de lucru. Iată ce scrie pe copreta a IV-a a primului volum Inima și Patria: „o serie cu o destinație practică, directă, fiind un îndrumător în pregătirea serbărilor școlare, a unor activități culturale pionierești, dar urmărind să atragă atenția copiilor către scrieri de calitate artistică certă pe o temă dată, legată de calendarul aniversărilor sau de cel al desfășurării procesului de învățământ.“

Lăsând la o parte sala de festivități a fiecărei școli, locul unde se mai pot desfășura astfel de activități este conform unui titlu din serie La Focul de Tabără. Iată din cuprins cu ce se delectau pionierii: Te iubim de Victor Eftimiu; Spre gloria străbunului pământ – muzica de Ion Rădulescu, versuri de Tiberiu Utan; Cântăm un imn Partidului iubit – muzica de Florin Comișel, versuri de Crișan Constantinescu; Partidului de Ana Blandiana; Robinson 001 – piesă într-un act de Ovidiu Zotta; Pasiune plus rațiune – piesă într-un act de Al. Mirodan; Ghicitori de spus cântând – muzică de Ion Tomescu – vă rog, nu aruncați cu roșii...A! Nu știți de ce? ei bine, în prezentarea de mai jos a acestei serii mi-am permis să mă joc cu niște clape virtuale eu fiind total paralel cu tot ceea ce înseamnă notație muzicală, sper să nu sune doar ca o pisică trasă de coadă 😊 Așadar, clemență!

Pe lângă bucățile acestea specifice vremurilor l-am regăsit pe Dumitru Toma, am scris aici despre o poveste de-a lui și mai are una despre care am promis să scriu și uite că nu am mai ajuns, este vorba de Trei zile anapoda. În volumul doi din Șoimii Patriei pe scenă, Dumitru Toma are o piesă – Lecția de muzică, este o bucată foarte amuzantă și drept argument vă voi spune că protagoniștii sunt Brotacul, Tânțarul și Greierele – nimic special până acum – dar când vă voi spune că pe țânțar îl chemă Afonel și că dați cu mâna după el când vă bâzâie nițel... parcă data viitoare când vă va cânta, înainte să-i acordați... nu bâzâitul ci un rând de aplauze, vă veți mai gândi un pic.

L-am regăsit pe Titel Constantinescu care mie îmi place foarte mult, sunt câteva piese de teatru, Cine e?; Paznicii grădinii; Bun găsit, casă frumoasă; A pierdut cineva ceva? în fapt el a fost o vreme regizor de teatru radiofonic. Volumul lui de memorii, Frica... și alte spaime fiind foarte interesant de citit.

Un concept interesant, pe care nu l-am mai întâlnit până acum prin cărțile pentru copii este prezent în volumul Jur să spun adevărul! de Toma Mareș (5 mai 1935, Drăghici, jud Argeș) este vorba de un joc „cuprins adesea în activitatea cercului de literatură, sub numele de proces literar, fiind o judecată, o dezbatere dramatizată a conținutului unei opere literare“ (pag. 5) Autorul își propune să lărgească „sfera de cuprindere, îmbrățișând o serie de probleme teoretice și practice, legate de formarea viitorilor cetățeni și de creșterea continuă a orizontului de înțelegere științifică a lumii și a societății, de la o vârstă fragedă, ca urmare a importanței tot mai mari acordate studiului și activităților tehnico-științifice în școli și a responsabilității față de muncă, principala îndatorire patriotică. Va fi vorba, așadar, de două forme noi de joc: procesul științific și procesul etic, menite să dezbată probleme pasionante de științe ale naturii, chimie, fizică, etică...“ (pag. 6) Sunt zece procese care la prima vedere par a fi niște piese de teatru, dar sunt ceva mai mult de atât căci fiecare personaj, fie că este acuzat sau inculpat poate aduce martori care să-i susțină cauza. Sigur, construcția poate fi ghidată astfel încât la final, judecătorul să tragă concluzia cea mai convenabilă sau cea mai de dorit, dar dacă ar fi să lăsăm liber acest joc cred că am avea de a face cu un adevărat spectacol. Iată spre exemplificare câteva procese din acest volum: Procesul Ignoranței (se discută despre concepția religioasă a facerii lumii);  Procesul potopului lui Noe; Procesul Adevărului (cum trebuie rostit adevărul – direct, pe față, trebuie spus cu curaj și primit cu bărbăție sau putem identifica anumite situații în care adevărul nu poate fi marturisit direct sau în întregime); Procesul Atomului (se dezbate dacă reclamanta – Pacea a avut de suferit de pe urma complicității dintre Atom și zeul Marte – inculpații); Procesul Cinstei (acuzatul Dan Șterpelici este adus în fața instanței pentru furtul unei compuneri aparținând d-șoarei Cela Mândru, Cinstea fiind cea care este lezată).

Voi încheia cu trei observații: 

• Volumul Poezie, Cântec, Joc apare în două ediții ușor diferite. Prima, în 1974 are 176 de pagini cea de a doua ediție apare în 1979 și are 196 de pagini. 

• Volumele apărute în această serie nu sunt ilustrate cu excepția Teatru pionieresc, volumul 3 și Șoimii Patriei pe scenă, volumul 4 care conțin niște desene ce pot fi interpretate ca idei de decor și scenografie. 

• Coperta seriei pare să fie realizată de Elena Munteanu (12 februarie 1942), artist decorator, absolventă a Institutului de arte plastice „Ion Andreescu“ din Cluj-Napoca

Împliniri

    

    Ceea ce era de demostrat a fost demonstart în cartea Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii și tineret din perioada stalinistă 1948 – 1953 de Cristian Iscrulescu adică, literatura pentru copii nu este un loc de joacă, în care creativitatea poate fi lăsată să hălăduiască pe coclauri și să se întoarcă acasă cu povești fantastice. Nu, ea trebuie pusă în slujba făuririi omului nou. Așadar, citind cărți pentru copii  care depășesc perioada de mai sus, constatăm că nu putem face altceva decât să aducem argumente suplimentare care validează ipoteza conform căreia politicul a trasat niște linii directoare și în producția de carte pentru copii.

    Or așa stând lucrurile, gândul meu ia forma unei întrebări și anume, dacă se poate aduce în discuție ceva nou în această direcție căci existența propagandei a fost clar demonstrată. Nu vreau să mă transform într-un pescuitor de perle, care deschide scoică după scoică în speranța că într-o zi va da peste cea mai strălucitoare perlă și iată-l de fiecare dată în fața aceluiași conținut. Răspunsul e clar, activitatea aceasta nu trebuie să fie una de subzistență ci una de cercetare, care poate transforma pescarul într-un biolog marin. Dar adâncimile acestea sunt greu de ajuns astfel încât îmi zic să nu uit de bucuria de a te scălda în ape mai mici...

    Nu, nu e cazul ca acum să intre vioara... sunt în continuare lucruri care merită aduse la suprafață astfel încât, mozaicul acesta – literatura pentru copii –  să se întregească cât mai mult.

    Uite, spre exemplu cartea de față este o colecție de povestiri despre pionieri doar că nu avem de a face cu pionieri reali ci cu unii construiți. Am această imagine pe care tot încerc să o clarific și anume, că la început, personajele din cărțile pentru copii erau inspirate din viața reală, urmărindu-se ca cititorul să se identifice cu ele și mai apoi să transforme în realitate atitudini și comportamente. Cu timpul, personajele nu mai sunt inspirate din viața reală ci devin o reflecție a unei imagini, a unui prototip, iar cititorul nu se mai recunoaște în ele decât parțial și accidental, el nu va mai putea prelua atitudinile și comportamentele transformându-le în realitate. Ajungem în felul acesta în situația elevului care poate reproduce formulele dar nu știe să le aplice în rezolvarea problemelor.

    În bucata Demnitate ni se relatează cazul lui Nicolae Crișan, pionier din Brașov, care într-o zi, în fața hotelului Postăvaru a fost acostat de o turistă venită din Germania, care în schimbul unei cutii cu gumă de mestecat plus o bancnotă de 5 dolari voia să primească cravata și insigna de pionier. Copiii din jur constată că acest schimb nu are loc și că Nicușor îi explică doamnei de unde poate procura însemnele dorite și că el nu le poate da la schimb deoarece sunt primite de la tatăl său care devenise pionier în prima generație, cea din 1949. 

    Cititorul are în față imaginea pionierului ideal și nu a unui copil care „nu refuză guma de mestecat oferită de turiști, ba chiar îi acostează pe aceștia în chip supărător, întinzând mâinile prin geamurile mașinilor, fără nicio demnitate“ Lăsând la o parte faptul că era ilegal să deții valută pe vremea aceea, ne atrage atenția cravata de pionier. După ilustrație, acțiunea se petrece după anul 1972 căci este prezent tricolorul pe marginile cravatei. Dar Nicușor, ne spune că această cravată este primită de la tatăl său care a devenit pionier în 1949, or la acel moment, cravata era roșie, fără tricolor pe margine. Se vede că povestea este cusută cu ață albă și mai mult decât atât, autorul nu este un fitecine, este chiar vicepreședintele Consiliului Național al Organizației Pionierilor care la a II-a Conferință Națională a Organizației Pionierilor[1] ce a avut loc în octombrie 1971 prezintă Raportul privind îmbunătățirile ce se propun a fi aduse statutului unităților și detașamentelor de prionieri din Republica Socialistă România și regulamentului consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România . În acest raport este prezentată propunerea ca tricolorul să apară pe marginile cravatei roșii de pionier. În fapt, sintagma cravata roșie cu tricolor, apare mult mai târziu dovadă fiind statutul pionierului. Astfel, în Statutul Unităților și Detașamentelor de Pionieri din Republica Socialistă România, publicat în decembrie 1971, la punctul 18 scrie: „Pionierii poartă uniformă, cravată roșie, insignă și însemne pionierești. Cravata de pionier are tricolorul pe marginea laturilor egale.“ În statutul pulicat în 1975, la punctul 24 se poate citi: „Pionierii poartă uniformă, cravată roșie cu tricolor, insignă și însemne pionierești. Cravata de pionier are tricolorul pe marginea laturilor egale.“

    Acest excurs prin conferințe și statute nu este gratuit căci observăm că cineva care a avut acces de la bun început la istoria însemnelor pionierești alege să construiscă o poveste în care mai important este felul de a fi. O poveste în care norma comportamentală este mai importantă decât adevărul istoric. Sigur, la rigoare, mi se poate imputa că nu am de unde să știu dacă nu cumva Nicușor a cusut chiar el tricolorul pe marginea cravatei, dar asta ridică o altă problemă și anume oare atunci când s-a trecut la cravata roșie cu tricolor ce s-a întâmplat cu mulțimea de cravate roșii fără tricolor?

    M-am lungit deja prea mult pentru o postare pe blog astfel încât nu vă voi povesti despre nicio o altă bucată din această carte, toate sunt în aceeași direcție, surprind norme, atitudini și comportamente morale ale pionierului ideal. Pe alocuri apar câteva realități pe care nu te-ai fi așteptat să le găsești aici și anume episodul câinilor rămași fără stăpân după demolarea unui cartier... ce-i drept, sărăcăcios de case.

Temă: Care este momentul în care idealul devine un obstacol în calea devenirii?

Autor: PATIȚIA SILVESTRU (23 februarie 1923, Vințu de Jos, jud. Alba - )

Copertă și ilustrații: ADRIAN BENEA

Editura: Ion Creangă

Lector: GH. ZARAFU

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

---

Dat la cules: 19. V. 1976. Bun de tipar: 15.IX. 1976. Apărut: 1976

Comanda nr. 1249. Tiraj: 26500 broșate. Coli de tipar 5 ¾

---

[1]    A II-a Conferință Națională a Organizației Pionierilor, editura Politică, București, 1972

Salut voios !

Las la o parte serii și colecții pentru un moment căci așteptarea a luat sfârșit: am citit o carte care recuperează enorm din lumea literaturii pentru copii. Avem în față un interval de doar șase ani (1948 – 1953) unora li se poate părea puțin, mai ales dacă folosesc referințe din alte domenii, dar vă asigur... este enorm! În acest teritoriu, Salut voios! desțelenește un teren pe care nu s-a mai cultivat nimic de foarte mult timp. Sigur, putem vorbi de autori ca Iuliu Rațiu, Hristu Cândroveanu, Viniciu Gafița, Ilie Stanciu dar în aceste cărți găsim mai degrabă liste de lecturi, portrete de scriitori și scurte prezentări teoretice cu privire la problematica literaturii pentru copii. Nu este puțin, dar avem nevoie de mai mult! Ne putem întreba de ce? Înainte de a răspunde, aș vrea să împart mulțimea cititorilor în trei categorii, prima ar fi cei care sunt interesați de acest domeniu al literaturii pentru copii; a doua mulțime ar fi alcătuită din cei care au un interes în a înțelege perioada de început a comunismului și comunismul în general iar în cea de a treia categorie includ pe toți ceilalți cititori rămași.

Este evident, cea de a treia categorie, pe lângă faptul că reprezintă o majoritate este cea care trebuie stârnită. Argumentul cel mai la îndemână este un fapt banal, un loc comun și anume că este bine – ne face bine –  să cunoaștem istoria din mai multe perspective. În felul acesta înțelegerea noastră devine mai bogată și mai nuanțată. 

        În cartea aceasta dăm peste multe uși închise, în spatele cărora s-a discutat despre cum trebuie să arate implementarea sistemului comunist în domeniul literaturii pentru copii. Nu, nu tragem cu urechea – citim stenogramele acestor discuții și vedem care erau intențiile personalităților acelor vremuri. Mă rog, las acest motiv pe marginea căruia se poate broda cu ușurință și îl socotesc un bun câștigat și, atrag atenția asupra cercetării în sine. Ei bine, avem un exemplu numai bun de urmat și vă spun că, deși eu am fost câștigat din start de această carte, micul detaliu pe care am să-l amintesc acum m-a făcut să mă bucur că mai există oameni care se gândesc și la ceilalți atunci când întreprind astfel de demersuri prin biblioteci prăfuite. Am constatat cu surprindere că ori de câte ori s-a putut, a fost indicată biblioteca în care s-a găsit materialul și mai mult decât atât a fost oferită și cota materialului în cauză. Credeți-mă, uneori este mai ușor să găsești acul în carul cu fân! Cartea are un umor fin și o plăcere detectivistică se simte cu fiecare pagină întoarsă. Ajungem să urmărim personajele acelor vremuri ca într-un roman de aventuri, pe de-o parte sunt conducătorii forurilor superioare care trasează linii directoare și diriguitoare, iar pe de altă parte sunt scriitorii care încearcă să răspundă acestor directive. Sigur, timpul de acum ne permite să umblăm la sertarul cu etichete, dar nu trebuie să uităm nicio clipă că teama, teroarea și amenințările erau cât se poate de reale, iar consecințele devierii de la linia roșie trasată erau sancționate dur și prompt. Asta vreau să spun, găsim în această carte atmosferă autentică ceea ce face ca părul de pe spinare să se ridice, semn că pericolul este real.

Pentru celelalte două categorii de cititori nu voi aduce argumente specifice, asta ar însemna să vin cu exemple concrete. Mizez pe interesul lor în ceea ce privește descoperirea unei noi perspective, care, deși ar putea părea limitată dat fiind domeniul – literatură pentru copii – vă asigur că nu este cazul. Sigur, pot fi acuzat că mă țin de generalități și nu concretizez și eu nimic. Lăsând la o parte faptul că generalizarea este o importantă operație a gândirii și are la bază fapte concrete, particulare, am să vorbesc despre ipotezele de lucru propuse și care au fost demonstrate la un prag de probabilitate de peste 99,99%... e, da, sigur! mă alint și eu un pic 😊

Literatura pentru copii nu reprezintă o evadare a scriitorilor dintr-un sistem opresiv-represiv.

Fantasticul în literatura pentru copii din perioada avută în vedere a reprezentat o nucă greu de spart și de digerat.

Literatura pentru copii nu este un loc de joacă al scriitorilor adulți (a se vedea că există și scriitori copii care își iau în propriile mâini viața și „nemulțumiți de inadecvarea creațiilor artistice ale maturilor, hotărăsc să le dea acestora o pildă de literatură reușită“ – p.83)

Literatura pentru copii este un mijloc de propagandă care este folosit cu dibăcie pentru a sensibiliza sufletele adulților de mai târziu.

Literatura pentru copii este un instrument care permite modelarea viitoarei personalități a copilului, astfel încât acesta devenit adult să performeze conform cerințelor sistemului.

    Literatura pentru copii reprezintă la rândul său un domeniu în care trebuie arătată recunoștința față de poporul rus eliberator și față de conducătorii de moment.

Toate aceste idei – ipoteze sunt analizate și mai ales sunt susținute cu argumente care au fost descoperite cercetând arhivele vremii, cărți de memorii, interviuri și comunicări personale, serii și colecții de ziare și reviste și pe alocuri, amintirile proprii. Citeam la un moment dat despre o părere de rău că toată această aventură a început prea târziu și cum timpul nu iartă pe nimeni au fost pierdute multe informații la prima mână... Clar, putem vorbi de un regret în ceea ce privește pierderea unor aspecte personale, dar validarea ipotezelor este asigurată și în lipsa acestor informații. Aproape că sunt invidios pe acestă aventură intelectuală trăită prin scrierea cărții, dar știu că nu aș fi reușit o sinteză la fel de bună astfel încât mă mulțumesc să îi fiu un cititor încântat.

Tot citind despre această perioadă am găsit următoarea idee și anume că, la noi, modelul sovietic a fost aplicat cu mai multă și mai mare strășnicie, m-am întrebat de ce. Răspunsul pare să fie nevoia de a se inocula o stare de frică și teamă foarte mare astfel încât cel mai mic gradient spre pozitiv să fie privit și primit ca o relaxare, în fapt el fiind aproape egal cu zero. Era nevoie ca oamenii să devină sensibili la cele mai mici variații ale sistemului astfel încât nevoia de control să fie satisfăcută. Dacă pentru a obține o schimbare îți este suficientă o modificare de o zecime de grad pe scală, atunci controlul asupra oricărui sistem sensibil la schimbare îți este asigurat și garantat. O ipoteză!

Am să închei spunând, carte frumoasă cinste cui te-a scris!

Chapeau!

Autor: CRISTIAN ISCURLESCU

Copertă: Pogonici, Revista celor mici, nr.34 din 24 august 1949

Editura: Vremea, 2025

ISBN 978-606-081-329-3

Ciocârlia

 

           

                Îmi dau seama că sunt cumva prins între plăcerea mea de a citi povești, cărți vechi și faptul că, obiectiv vorbind, nimeni nu va deschide o astfel de carte din propria-i dorință. Putem vorbi de o lectură obligatorie, dar în cazul acesta, cititorul va pierde considerabil din frumusețea acestor povești.

            Nu vreau să construiesc castele de nisip în Spania, deși îmi aduc aminte cu plăcere de o poveste din cartea Covrigi, covrigi proaspeți! de Aziz Nesin, în care, un ursuz descoperea bucuria construind castele de nisip pe malul mării. Da, atunci când realizezi că bucuria este efemeră și că nu trebuie să alergi după ea zilnic și că ea se poate ascunde în lucrurile mici, parcă dobândești un fel nou de a privi lumea.

            Dar până să ajungi aici, viața te poate trece prin ciur și prin dârmon, și tot strecurând și strecurându-te, ajungi să obosești și nu vei mai vedea firicelul de aur care-ți sclipește sub ochi...  de multe ori nu e niciun firicel de aur, este o lacrimă care stă agățată de gene. Lacrimă care îți sparge realitatea de zici că privești printr-un caleidoscop... te lași furat de gânduri și te trezești târziu. Nu poți să recuperezi nimic. Timpurile trecute nu sunt ale tale. Citești sau asculți amintirile altora despre ele, poți empatiza... și, să recunoaștem, nu este puțin lucru.

            Cele șase povestiri din această carte ne pun în fața unor realități trecute, dar haina lor veche ascunde emoții și sentimente pe care le întâlnim și astăzi. Căci asta cred că este marele câștig al citirii acestei cărți. Pe de o parte putem vedea cum trăiau copiii, ce trebuiau să facă... într-un fel, care le era copilăria. Privind retrospectiv, vorbim de tristeți și neajunsuri, dar, pentru momentul respectiv, aceasta era realitatea și fiecare o îndura după puterile lui. Pe de altă parte, putem descoperi că, deși a trecut mult timp, unele lucruri nu s-au schimbat. Unii părinți rămân la fel de insensibili la nevoile copilului și gândul că va înțelege el când va fi mare, îi face să ia niște decizii neinspirate. Uite, cum este în bucata Nepoata lui Moș Mitruț, în care „Linuța, o copilă blondă ca o păpădie, iute și pricepută la multe, deși nu avea încă doisprezece ani“ este lăsată acasă să aibă grijă de bunicul muribund. Mama, ar putea s-o ia la câmp la seceriș, dar asta ar însemna s-o lase acasă pe Anuța, sora mai mare... dar uite, așa se prăpădește o mână în plus de ajutor. Or pentru părinți munca primează, secerișul nu e joacă.

            Sigur, această bucată sau cea în care aflăm despre Nicu, băiețelul care abia a împlinit cinci ani și începe să-i sară în ajutor maicii sale – și care, pe măsură ce crește ajunge să facă treburi socotite a fi de fată, de nici mă-sa care se lăuda cu el vecinelor, nu spune chiar tot... cum că el și toarce și spală rufe. Sau povestea pogăniciului Nichifor, care ajunge să îndrăgească o pereche de vite ale stăpânului la care se băgase sluguță și care până la urmă pare să trezească emoție și în inima stăpânului care vedea doar munca. Toate acestea pot fi interpretate folosind grilele educației de azi și să ne dea cu minus, dar aceste povestiri nu își găsesc sensul în astfel de interpretări. Scopul lor este acela de a trezi emoție în cititor... Ce va face cititorul cu această emoție, ei bine... asta e o altă poveste!

 

Temă: Reflectați asupra următoarelor: Citim despre alții ca să ne amintim de noi.

 

Autor: ION AGÂRBICEANU (12 septembrie 1882, com. Cenade, jud. Alba – 28 mai 1963, Cluj)

Copertă și ilustrații: FLORIN OBREJA

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: MARIANA PUȘCAȘU

Dat la cules 05.08.1966. Bun de tipar 28.02.1967. Apărut 1967. Comanda nr. 7570. Tiraj 50140. Hârtie: scris, tip I A de 100 g/m². Format 700x1000/16. Coli editoriale 3,48. Coli de tipar 4.     A. T.  12050. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 32

 

           

 

Colecția Micii Meșteri Mari

 

         Cărțile de colorat și cele cu activități practice reprezintă un domeniu puțin explorat. Putem găsi aici mici bijuterii care ne vor stârni admirația și simțul estetic. Întâlnim nume mari, Puiu Manu, Nell Cobar, Doina Botez, Dumitru Ristea, Adrian Andronic, Stela Crețu, Anamaria Smigelschi. Suntem în prezența a ceea ce înseamnă fantezie, creativitate, căci ce reprezintă o carte de colorat, dacă nu posibilitatea de a depăși conturul, marginea și de a explora tot ceea ce înseamnă libertate. Sigur, părinții vor fi expresia aprigă a respectării regulilor, a păstrării în limitele stabilite astfel, o frunză trebuie să fie verde, un contur trebuie respectat cu sfințenie și nici să nu ne treacă prin gând să adăugăm elemente la desenul propus. Dar noi suntem copii și ne place să stârnim haos, și ne place să provocăm culoarea, creioanele noastre colorate se iau la întrecere cu fantezia autorilor (vezi cele două carți ale lui Drew Daywalt). Granițele desenului sunt acolo pentru a fi trecute fără viză.

Ăsta este un motiv pentru care cărțile de colorat sunt dificil de găsit într-o stare impecabilă. Suntem aici într-o contradicție și anume, avem pe de-o parte colecționarul care își dorește ca elementul colecției sale să fie intact și pe de altă parte copilul căruia prea puțin îi pasă de ceea ce își dorește colecționarul, acesta din urmă aflându-se și la o distanță considerabilă în timp. Nici unuia, nici altuia nu i se poate imputa nimic... fiecare cu plăcerile lui. O soluție ar fi, așa cum spunea Anamaria Smigelschi în cartea Croitorie de hârtie, să cumpărăm două cărți: una o păstrăm iar pe cealaltă o folosim ca să ne exersăm abilitățile de homo ludens – până la urmă, cu toții avem jucăriile noastre, nu-i așa?

Copiilor le face bine să lucreze cu mâinile, să exerseze mișcări complexe iar rezultatul trebuie să fie palpabil, văzut, mirosit, atins, gustat. Nu este suficient un joc pe calculator care sigur că oferă posibilitatea dobândirii unei dexterități remarcabile, este nevoie ca toate simțurile să fie implicate atunci când copilul lucrează cu mâinile – vorbim de o stimulare senzorială complexă. Sigur cercetătorii englezi au făcut ceva studii pe tema asta, iar dacă nu, iată o idee numai bună de cercetat.

Cartea de colorat este un univers în care ne putem pune la încercare calitățile, talentul nostru de estet. Aici ne putem da măsura visării noastre. Dar această activitate își are frustrările ei căci să ți se rupă vârful în ascuțitoare, este un moment dificil... și Doamne cum erau ascuțitorile de odinioară. Îmi aduc aminte de Taia al meu care mi-a adus într-o iarnă, de la Urziceni, o ascuțitoare portocalie, rotundă care întruchipa un cap de pisică și ochii ei erau două găuri în care trebuia să pui două bile mici de metal. Ce m-am mai jucat cu ea căci de ascuțit nu putea fi vorba. Creioanele mi le ascuțea tataia cu cuțitul.

Ați încercat, aveți amintiri despre cum vă chinuiați să scoateți vârful rupt din ascuțitoare? Ați folosit vreodată acea bucățică de mină la colorat sau plini de enervare ați tocat tot creionul? Pentru mine rămâne în continuare un mister de ce se rupe vârful oricât de atent lucrai.

Da, existau și cariocile pe care nu trebuia să le ascuți și găseai uneori niște culori foarte frumoase. Era clar o deosebire între a colora cu creioane vs. carioci. Principalul dezavantaj al acestora din urmă este acela că se consumau destul de repede. Puteai încerca să pui torni ceva spirt în ea, dar rezultatul era deplorabil, și mai era ceva, dacă foaia de hârtie era subțire, desenul de pe contrapagină era compromis.

Astăzi recuperăm colecția Micii Meșteri Mari apărută la editura Ion Creangă între 1977 – 1986. Nu pot să nu observ că, uneori timpul scurs între apariția diferitelor volume este destul de consintent, asta mă face să ma întreb dacă nu cumva am ratat vreun volum. Cine știe de unde sare iepurele cu tolba plină de activități și mai descopăr o altă carte... dar până atunci vă invit la un sejur de bricolaj lejer.

Precizare, primul volum al colecției apare și în limba germană în același an, 1977. Numele colecției este Kleine Große Bastler, iar titlul cărții devine Unser Spielzeug Bastelbuch.

Mai întâi o provocare și apoi vizionare... plăcută!

Micii Meșteri Mari (click aici!)

Insigna de pilot

 

            Tot citind cărți pentru copii din perioada comunistă, se poate constata, la un moment dat, existența unor modele recurente, un anumit tipar care se repetă. Avem, de exemplu: pionierii care sar în ajutor, creșterea nivelului de trai și prezentarea realizărilor mărețe, acțiunile din ilegalitatea Partidului Comunist, diferite momente tensionante care conduc spre o anumită coeziune socială, demascarea unor comploturi și descoperirea unor spioni și sabotaje, realizarea sau participarea la realizarea unor inevenții și descoperiri. Acestea sunt teme mari care, la rândul lor, pot fi rafinate în diverse episoade și momente, a căror rezolvare implică și prezența elementului de corijat. Spre exemplu, pionierii care sar în ajutor au nevoie de elementul care trebuie ajutat. Acesta este un coleg care a rămas în urmă sau este certat cu buna cuviință, poate fi un bunic, o echipă de muncitori sau chiar o colectivă agricolă.

            În cazul multor povești, realitatea prezentată nu este cea din teren, ci avem de-a face cu o realitate construită deoarece intenția este aceea ca cititorul să construiască mental această realitate dirijată de specificul vremurilor și al ideologiei. Intenția nu este doar de a mistifica ci plecând de la ideea că experiența copiilor este una limitată se încearcă prin intermediul cărții / poveștii să se furnizeze copilului filtrele potrivite, astfel încât la momentul confruntării directe cu realitatea, acesta să o vadă formată conform normelor acceptate.

            Așadar, scriitorii creează realități, iar cititorii le recreează în mintea lor. Realitatea creată de scriitori poate fi influențată de ideologia vremurilor și atunci avem de a face cu niscaiva propagandă, ori nu este influențată și atunci avem poveste curată.

            La un moment dat vorbeam de existența unui Bibliotecar al Universului și cum acesta aranjează lucrurile astfel încât să ajungă la tine ceea ce îți trebuie și iată că am fost ajutat din nou. Citeam mai zilele trecute câteva interviuri acordate de Ileana Mălăncioiu și adunate în cartea Am reușit să rămân eu însămi, editura Polirom, 2024. Iată ce spunea la un moment dat: „Cei șapte ani de acasă nu stau doar la baza educației propriu-zise, ci și la a celei estetice.[…] La asta a contribuit și faptul că m-am născut într-o casă fără cărți și nu parcursesem tot abecedarul când am început să citesc zilnic din Biblie. În alte condiții putea fi un handicap, dar pentru mine a fost un avantaj. Pentru că n-am citit textele propagandistice din cărțile pentru copii de la vremea aceea, care lăsau sechele în creierul celor ce își începeau educația prin ele“ (p.159) Așadar, deși accentul cade pe educația estetică, putem remarca faptul că textele au suficientă putere pentru a modela și a oferi experiențe formatoare la vârstele mici.

            Am lăsat un pic gândul să zboare căci citind aceste povestiri al lui Ovidiu Zotta m-am trezit gândindu-mă la cele de mai sus. Îmi imaginez că a fost tare dificil de găsit un echilibru între a scrie o poveste curată și una încărcată de cerințele momentului. Sigur, putem vorbi de talent, măiestrie, acceptări, compromisuri, reveniri, respingeri, interziceri, iertări și clemențe, de mici indulgențe... cineva ar spune că până la urmă, importante sunt doar faptele, aș extinde un pic și aș include aici și gândul, ruminarea intenției și a nevoii de a fi.

            Sunt în cartea aceasta 46 de povestiri care dezbrăcate de elementele care au devenit între timp desuete, reușesc să rămână proaspete. Eroii sunt copii de gimnaziu, iar întâmplările te poartă în locurile specifice vârstei, acasă, la școală, în fața blocului, în excursie, în fața caietului de lecții. Sunt bucăți nostime și, chiar dacă ești adult, îți amintești că cea mai strălucitoare curățenie se făcea în sesiune, respectiv atunci când aveai de învățat. Că pentru un 5(cinci) trăgeai nenică de nu îți venea să crezi ce ușor se lua 10-le dacă învățai. Ovidiu Zotta pare să îi înțeleagă pe copii, el cunoaște mersul gândurilor lor, trăirile și pornirile lor nu-i sunt străine căci el reușeste să analizeze chiar să fie exhaustiv atunci când descrie o situație ca cea din povestirea Șurubul. Pe hol un șurub mic, cu arc... nu, nu-i un șurub oarecare. Sunt mulți care trec pe lângă el, ba unii trec chiar de două, trei ori și de fiecare dată, fiecare cu gândurile lui, cu pornirile lui... dar nimeni nu ridică șurubul de jos. Bietul Toderică n-are timp, dacă s-ar apleca, l-ar prinde Codău Sorin și dă-i bumbăceală. Ronțea Ionel nu are nevoie de șurub căci i-au mai rămas câteva de când a demontat și a montat cu succes radio-ul Solo. Vasiloiu Filip și Horja Sergiu l-au văzut în același timp și au avut aceeași idee... pase – pase, și cum mai sare un șurub mic cu arc. Coculescu Doina l-a ridicat crezând că este un cercel, dar l-a azvârlit la loc dezamăgită. Brânduș Octav l-ar fi luat dar a observat că este supravegheat de către Nițan Grigore... și-l știm pe Nițan! Și mai trec pe lângă el și Dogaru Silviu și Niculiu George și Viziru Ancuța... a, și Petculescu Alexandru. Și în toată povestea asta își face loc și o echipă de filmare care nu poate să spună Motor! căci îi lipsește... da, ați ghicit, un șurub mic cu arc.

            Îmi place imaginația creatoare și faptul că de multe ori am fost surprins de felul în care problema este pusă. Uite, ca în bucata Peisaj cu bicicletă și cintezoi unde îl avem pe Mitică Onișor care împinge în pedalele unei biciclete îndărătnice care nu ajunge niciodată la destinație și asta deoarece ea este bicicleta din problema 214, problemă pe care Mitică a „rezolvat-o“ Întrebarea este ce poate face o bicicletă care nu ajunge niciodată la destinație și se întoarce de fiecare dată de unde a plecat? Ei bine, bicicleta în cauză a fost inclusă printre bicicletele de închiriat ale întreprinderii Agrementul. Sigur, povestea mai are câteva planuri în care se discută și despre cintezoi și despre Mariana, colega lui Mitică. Dar simt că mă lungesc prea mult și e posibil să îmi cadă lanțul sau să mă lase vreun rulment.

Temă: Vă provoc, amintiți-vă de un moment din școala generală în care v-ați simițit fericit.

 

           

Autor: OVIDIU ZOTTA (30 mai 1935 București – 15 martie 1996)

Copertă și ilustrații: PUIU MANU

Editura: Ion Creangă

ISBN: 973 - 25 - 0129.4

 

 

Lector: GH. Zarafu

Tehnoredactor: Elena – Doinița Nanu

Bun de tipar: 16. V 1989. Apărut: 1989.

Coli de tipar 7 ¼

 

           

 

seria Lucrări Practice

 

            În 1972 apare cartea semnată de Ion N. Radu, Rachetomodele. Citim pe coperta a IV-a următoarele: „Cu această lucrare se inaugurează Seria – Lucrări Practice care pune la îndemâna elevilor prețioase informații pentru inițierea în activități politehnice. Rachetomodele ca și volumele ce vor urma, invită mâinile îndemânatice și fantezia la activități temerare, dezvoltă interesul pentru aplicațiile practice, stimulează cutezanța creatoare. Seria își propune să satisfacă multiplele preocupări ale cititorului de 10 -14 ani, determinate de ampla dezvoltare a științei și tehnicii, abordând o tematică variată. “

            Această idee nu este una nouă, undeva pe la începutul anilor 1960, editura Tineretului lansa colecția Mâini Îndemânatice, unde ni se propune o diversitate de teme: lecții de chimie, construcții pentru amatori, machete geografice, plante de cameră, elemente de lăcătușerie și altele. O simplă căutare pe net returnează destul de multe rezultate... iată, încă o colecție pe care aș vrea s-o văd recuperată 😊

            Revenind la seria de față, mă întreb câți dintre copiii vizați aveau într-adevăr preocupări de genul acesta, câți își doreau să construiească automobile, să facă îmbrăcăminte după tipar, păpușilor, să construiască stații de telecomandă? Sigur, la primul nivel, cel al imaginației, toate acestea sună foarte atractiv și cred că plăcerea șurubăritului nu poate fi negată. Dar din momentul în care ai deschis cărțile și te vei confrunta cu ariditatea termenilor, cu tot felul de schițe și planșe... eu îmi închipui un recul mare din partea copiilor. Sigur, eu văd lucrurile prin flitrul meu de ființă ușor atehnică, dar chiar și așa cred că fără o îndrumare de specialitate, multe din lucrurile propuse nu pot fi puse în practică.

            Un lucru pe care l-aș fi considerat util și pe care nu l-am întâlnit în nicio carte este o prezentare a Palatului Pionierilor (denumirea de la acea data a Palatului Național al Copiilor din București de astăzi) Acolo, existau o multitudine de ateliere / cercuri  și se puteau desfășura multe activități extrașcolare care aveau corespondent în carțile acestei serii. Istoria acestui Palat este foarte interesantă și, din nou, o căutare pe net returnează informații captivante. Pentru un plus de cunoaștere se poate consulta și cartea Palatul Primăverii, Vasile Mănuceanu, editura Tineretului, aparută în anul 1961 într-un tiraj de 5120 exemplare legate. Această carte apare cu ocazia împlinirii a 10 ani de la înființarea Palatului Pionierilor, care, pe vremea aceea își avea sediul în Palatul Cotroceni. Iată cuprinsul acestei cărți și câteva instantanee fotografice din timpul desfășurării diferitelor activități

                    Dar ne-am abătut prea mult și revin spunând că toate aceste cărți îmi par a nu se adresa unui copil în carne și oase ci ele se adresează unui copil imaginat de sistemul acelor vremuri. Este vorba de un copil construit și animat de dorințe și nevoi specifice ideologiei. Până la urmă și sistemul își dă seama că este nevoie de o modelare caci iată „principalul rol al organizației de pionieri este acela de a ajuta școala în crearea omului nou, în crearea unui om legat de partid, unui om devotat clasei muncitoare, devotat patriei.“[1] Treptat se pierde din vedere omul, respectiv copilul viu și se folosește ca referință acest portret al omului nou care este devotat cauzei. Ideea din spatele acestei serii nu este una rea, din păcate, realizarea și punearea ei în practică, ne arată că obiectivul principal nu este cel declarat și anume acela de a face accesibile domeniile politehnicii, copiilor ci principalul obiectiv este acela de a arăta copiilor cum trebuie să fie, care să fie interesele lor, care anume trebuie să fie cariera lor și de unde trebuie să înceapă.

                      Aceste cărți au o latură teoretică pregnantă și îmi par a fi rupte de posibilitățile reale ale copiilor... un singur exemplu: de multe ori, în prima parte este descris bancul de lucru și uneltele, instrumentele care se cer folosite și se indică organizarea unui mic atelier or dacă tu locuiești la bloc într-un apartament cu două camere, unde să pui toate acestea?

            De v-ați gândit vreodată cu drag la bricolaj, vă invit să răsfoiți prezentarea de mai jos și să extrageți lucrurile care prezintă interes pentru voi.

 

 

click aici

 

,

 

---

[1] Nicoleta Ionescu Gură, Palatul Cotroceni de la reședință regală la palat al pionierilor, în „Muzeul Național Cotroceni, Colocviul Național de Istorie și Istoria Artei Decorative“, 1998

Băieții din cortul 13

 

            Iată o surpriză... cravata de pionier nu trebuie să fie neapărat roșie! Am aflat din această carte că pionierii din Germania de Est, țară pe care noi o cunoaștem mai ales sub denumirea prescurtată de RDG, foloseau culoarea albastră. Recunosc, pentru mine este o surpriză strașnică, nu m-am gândit niciodată că se poate folosi o altă culoare în afară de roșu... altfel, și ei sunt pionierii pe care îi știm. Au și ei organizații, însemne, lozinci, colectiv de conducere, reviste, instructori, cântece, tabere și o mulțime de probleme de... caracter, care se cer rezolvate.

            Cartea de față este scrisă sub forma unui jurnal de tabără, jurnal care este ținut de către unul din băieții din cortul 13. Felul acesta de relatare se poate înscrie în ceea ce se numește Brigadetagebuch – jurnal de brigadă, un produs specific acelor vremuri. Avem de a face cu o scriere care redă transformarile în bine ale membrilor colectivului, care vorbește despre succese și depășirea obstacolelor, care se poate constitui într-un model de urmat... în fapt m-am tot întrebat pe parcursul cărții, de ce băieții din cortul 13 sunt așa de obraznici și neascultători, de ce atmosfera este de tărăboi și mai ales cum de instructorul lor îi lasă baltă după câteva zile petrecute împreună, un instructor de pionieri nu abandonează așa ușor, parcă ceva nu se potrivea. Am înțeles până la urmă că este vorba de a oferi un model de comportament celor care se vor trezi în fața a cinsprezece băieți pe care trebuie să-i disciplineze. Este vorba de câștigarea încrederii printr-un fel foarte ingenios... tu, ca instructor, nu intervii în toate disputele, le observi și ai doar mici reacții de aprobare sau dezaprobare. Te asiguri că eventualele incidente care pot avea urmari grave sunt evitate (vezi episodul cu pluta pe lac sau momentul pregătirii gustărilor în care cuțitul devenise amenințător în mâna celui care pregătea sandviciurile), îi lași pe copii liberi știind că ei se vor face de râs în fața celorlalți și în felul acesta se stârnește rușinea, un pic de orgoliu rănit și dorința de a arăta că și ei pot fi la fel de buni... ei! și atunci intervii salvator. E o stratagemă care presunpune o bună cunoaștere a psihologiei copiilor și a felului lor de a fi... sigur, presupune și niște condiții externe, dar dacă acestea nu există, cu siguranță ele pot fi create, doar suntem într-o tabără și aici toată lumea dorește să ajute.

            Revenind la poveste, îi avem pe băieții din cortul 13 care sunt abandonați de instructorul lor Max, care avea un stil autoritar și care nu a reușit să se înțeleagă cu ei și acum sunt preluați de Helga, care pe lângă faptul că este femeie își și propune lucruri mărețe... și dacă nu a reușit Max, cum va reuși ea? Și într-adevăr, citești și citești și te întrebi cum se vor îmbunătăți toate acestea, mai ales după eșecul cu serbarea dată în cinstea oaspeților veniți de la fabrica care susține această tabără. La această serbare, fiecare cort a pregătit câte un număr, o reprezentație, și toate au fost foarte reușite mai puțin a băieților din cortul 13... totul a căzut pe umerii lui Erwin care trebuia să recite poezia Pace de Johannes Becher, poezie pe care nu o știa prea bine. Plus că cei din cortul 12 și-au încheiat numărul tocmai cu această poezie recitată impecabil. Dezastrul este inevitabil!

            Rezolvarea acestei situații este foarte isteață și este sugerată de către Helga astfel încât în programul de închidere a taberei, atunci când are loc serbarea finală în care se regăsesc cele mai bune numere, băieții din cortul 13 vor juca o piesă de teatru, în care își vor relata propria devenire, momentul de trezire a conștiinței care îi va face să își dorească să fie pionieri de nădejde, pionieri pe care te poți baza.

            Din cartea acesta putem afla cum se desfășurau lucrurile, care erau activitățile într-o astfel de tabără a Tinerilor Pionieri (Junge Pionieri)... pentru a avea o imagine ne putem gândi la taberele de cercetași. Ce mi-a atras atenția este faptul că pentru obținerea diferitelor insigne și însemne trebuiau trecute niște probe fizice dar și teoretice... erau întrebări despre probleme sociale cum ar fi explicarea celor trei reguli pionierești, întrebări despre Wilhelm Pieck și o întrebare finală „De ce iubim noi Uniunea Sovietică?“ Episoadele relatate pot deveni subiect de discuție pentru a înțelege ce anume se dorea a fi valorizat. Astfel, în prima serbare, au existat două momente, primul este povestea spusă de Kuno, când cu ocazia unei excursii au fost nevoiți să înopteze într-o magazie și la un moment dat se auzeau niște pocnete în toiul nopții, s-a descoperit că sus pe gridă erau doi pureci care se legănau pe un fir de pai și dădeau cu capul de căpriorul podului. Al doilea moment este cel al lui Atze care a imitat un radio stricat la care puteai auzi patru emisiuni deodată, pe un singur post. Povestea lui Kuno a fost criticată la gazeta de perete deși intenția a fost de a spune o poveste comică a ieșit o poveste absurdă care nu reflectă realitatea. În ceea ce îl privește pe Atze deși s-a râs mult la momentul lui, acesta nu își avea locul aici, concentrarea trebuie făcută pe lucruri mai cu miez.

            În cortul 13 se află un alt băiat, Dieter, care nu poate fi mobilizat în niciun fel, care minte și se sustrage de la toate îndatoririle. Până la final povestea îl lasă în pace și nu ni se mai spune nimic despre el... oare de ce?

            Pentru un pic de atmosferă RDG-istă recomand filmul Good Bye Lenin!

Temă: Construiți un cort în mijlocul camerei.

Autor: BENNO PLUDRA (1 octombrie 1925, Mückenberg – 27 august 2014, Postdam)

Copertă și ilustrații: PAUL ROSIÉ

Traducere: Renée Ghimpu și Camil Clarus

Titlu original: Die Jungen von Zelt dreizehn (1952)

Editura: Tineretului

 

 

Redactor de carte: IFRIM A.

Tehnoredactor: V. POSTELNICU

Corector: C. STEURMAN

Dat la cules 8. VI. 1955. Bun de tipar 5. VII 1955. Tiraj 10100.

Hârtie semi-velină de 65 gr./m.p. Coli de tipar 8,75. Coli de editură 7,02.

Ft. 32/84x108. Comanda editurii 1479. Ediția I. A. 01074.

Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 S)