Pană de gaiță și poveștile ei

Mă întreb ce este mai frumos, ideea sau cuvântul? Nu, nu trebuie să alegem este de ajuns să înțelegem că frumusețea apare atunci când cele două fac o pereche strașnică. Nu voi analiza combinațiile posibile, sunt relativ ușor de intuit... și uneori, intuiția este suficientă. Faptul că ținem cont de ea sau nu, asta este cu totul o altă poveste. Eu mă simt mai degrabă atras de a descoperi cine are întâietate. Cel mai la îndemână răspuns ar fi ideea, dar, dacă mă gândesc că ai nevoie de cuvinte pentru a o articula – chiar și în gând – parcă răspunsul nu-i cel bun. Prin excludere, rămâne să dăm întâietate cuvântului. El este cel care descrie, dar STAI!... ce să descrie dacă nu există nimic?

Voi lăsa rezolvarea acestei chestiuni pentru mai târziu, după ce voi parcurge bibliografia obligatorie: Platon, Wittgenstein, Kant, Vîgotski, poate și ceva Rubinstein și neapărat Piaget... bine, și Chomsky! E clar că mă alint, dar trebuie să înțelegem că dacă oameni mari s-au ocupat de treaba asta, sigur există ceva acolo... ceva înainte de idee, înainte de cuvânt. De multe ori trăim o presimțire a acestui ceva, iar ideea și cuvântul sunt fațetele unei monede pe care o folosim pentru a intra în această casă a misterelor.

Passioaria Stoicescu a înțeles foarte bine acest joc în care cuvintele îmbracă ideea, iar ideea este cea care croiește cuvintele pe măsura ei. Dovadă stă faptul că reușește să facă acest joc accesibil micilor cititori. Îmi place foarte mult povestea despre ploaia care nu se vede. Îl avem pe Loren, un nume mai deloc întâlnit până acum în poveștile pe care le-am citit, care pictează toată ora de desen, iar la final, planșa lui este goală. Copiii au desenat tot felul de lucruri care au legătură cu ploaia și nu înțeleg nimic din ceea ce a făcut Loren. Ba, mai mult, Marcu întreabă răutăcios dacă nu cumva nota patru ar fi nimerită. Clopoțelul sună și Loren este salvat, copiii își văd de treburile lor. El va merge la profesoara de desen și îi spune că a pictat o ploaie ca afară, o ploaie adevărată, fără nici o culoare. Cum vine asta, întreabă profesoara. Răspunsul este o poezie în sine  „am pictat cu pensula muiată în apă, și atât, nu cu acuarele...“

Cu ajutorul lui Loren înțelegem că ploaia există înainte să fie numită, înainte să fie descrisă, înainte chiar să fie colorată. Ploaia nu este o convenție, iar Loren pictează mai degrabă ceea ce este, el aduce în fața cititorului cea mai fidelă reprezentare deși folosește pentru asta apa de la chiuvetă.

Oare va reuși Marcu să înțeleagă că planșa goală a lui Loren nu este deloc goală? Ea conține mai mult decât desenele celorlalți copii deoarece ea nu epuizează ploaia, ci o surprinde preț de o clipă.

Dacă limitele limbajului meu înseamnă limitele lumii mele, Passionaria Stoicescu ne arată că există modalități de a depăși convenția și de a ne apropia în felul acesta de ceea ce presimțim că se află dincolo de idee sau cuvânt. Loren nu descrie ploaia, el o produce și chiar dacă o face în niște condiții controlate și cu elemente care pot fi socotite impure, el face ca sensibilitatea noastră să vibreze, să intre în rezonanță cu adevărata realitate a lucrurilor.

Deși Loren este eroul acestei povești, nu este mai puțin important să facem o analiză care să îl aibă drept temă pe Marcu. Oare ce îl determină să-i solicite profesoarei nota patru pentru Loren? Motivele pot părea mici – invidie, insecuritate, conformism, frica, nevoia de ordine, micime sufletească – dar ele țin de felul în care fiecare dintre noi ne apărăm ceea ce credem noi că suntem.

Nu am să merg mai departe nici cu analiza, nici cu alte povești din carte, dar vă asigur că această carte este o mică comoară, are multe idei foarte frumoase, foarte nostime, năstrușnice chiar. Pe alocuri te împinge să citești în cadență, să păstrezi ritmul, să dansezi... să îți imaginezi cum arată o meclă de melcă. Și să știți că ideologia acelor vremuri nu este prezentă. Sigur, cârcotașii vor găsi câteva trimiteri, dar vă asigur că acestea nu sunt un tribut, ci sunt valori care înțelese corect, atrag după sine comportamente și atitudini care sunt de dorit în orice societate.

Temă: Imaginați-vă un eveniment declanșator astfel încât Marcu să solicite un zece curat pentru desenul lui Loren.

Autor: PASSIONARIA STOICESCU (30 aprilie 1946, București)

Copertă și ilustrații: ANAMARIA SMIGELSCHI

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA

---

BUN DE TIPAR 6. VI. 1986 APĂRUT 1986 COLI DE TIPAR 6,5

---

Prima mea bibliotecă - seria I (1968 - 1969)

Nici nu știu cum să încep... Probabil că de aceeași problemă s-au lovit și cei care au încercat, la vremea lor, să pună ordine în aceste cărți. Când spun ordine, mă gândesc la succesiunea lor cronologică și, mai ales, la criteriul după care le putem ierarhiza. Analizând caseta tehnică, putem identifica trei repere: bunul de tipar, numărul comenzii și notația A. (sau A.T. în unele cazuri) – presupun că este vorba de un fel de autorizație tehnică.

Totuși, ordonarea volumelor după aceste criterii nu conduce la o consistență internă, cu alte cuvinte, fiecare listă este independentă, suficientă sieși și de sine stătătoare.

Până la urmă, această rigoare nu este așa de importantă deoarece și cei care au editat s-au hotărât abia la volumul 15 să treacă numărul de ordine pe pagina de gardă. Mai mult, a fost nevoie de șapte apariții pentru ca numele seriei – Prima mea bibliotecă – să fie menționat explicit. Deși unitatea vizuală și de format a existat de la bun început, denumirea seriei și logo-ul au întârziat să apară. „Logo” e mult spus: e vorba de scrierea cu majuscule a titlului și de o casetă simplă în care este înscris numărul de ordine.

Numai probleme! Totuși, am ales drept criteriu principal bunul de tipar, deși odată cu volumul Focul de Jack London, apare o listă numerotată a titlurilor publicate anterior – un al patrulea criteriu, care complică și mai mult lucrurile. Să mai menționez erorile din caseta tehnică, unde „dat la cules” figurează la finele lui 1969, în timp ce „bun de tipar” este datat la începutul aceluiași an? Mai bine nu.

Vă propun să lăsăm deoparte aceste detalii care, deși sâcâitoare pentru un spirit riguros, nu reușesc să umbrească frumusețea unei colecții care mai are atât de multe de oferit.

Elefanți în rochițe

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă toată lumea este în oraș cu aceste zile ale carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna și mă îndreptam spre locul întâlnirii, când atenția mi-a fost atrasă de cineva care purta trei rochițe una peste alta, o rochiță de bal, una de stradă și alta de balet. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba.

Toate cele pe care le-am aflat sunt scrise de Mircea Sântimbreanu și publicate în 1966 în cartea Elefanți în rochițe. Este imposibil ca acest titlu să nu te stârnească, simți greutatea pachidermului cum trece de pe un picior pe altul atunci când execută fie un pas de bourrée, fie un pas marché. Mi-am amintit imediat de Gala Desenului Animat – Viorica Bucur... acum când toate sunt la un click distanță am constatat că memoria îmi jocă feste: acolo era un hipopotam în tutu. Însă Mircea Sântimbreanu ne propune o altă fantezie! Acum, noi aflăm povestea unui elefant care pleacă de acasă fiindcă o pisică tare geloasă nu îl lasă în pace. El ajunge în pădure și își deschide atelier de mode, de unde toți elefanții își vor lua rochițe din ce în ce mai scurte... se întâmplă însă ca aceste rochițe să nu fie chiar ceea ce le trebuie elefanților, dar până la urmă, lucrurile se rezolvă cu ajutorul unei perechi de foarfece, care transformă rochițele în batiste. Îmi place povestea aceasta deoarece se vede plăcerea de a crea, de a imagina o situație nostimă fără a urmări neapărat o morală. Sigur, putem vorbi de una și anume, nasul, gura, mâinile ar fi bine să le ștergem cu o batistă, nu cu o rochiță, dar lucrul acesta nu este arătat explicit, ci mai degrabă se vede în filigranul poveștii. Micul cititor îl urmărește pe elefantul din poveste și la un moment dat se trezește cu un cuvânt în minte și anume, batistă. El va ști de acum încolo cum, când și de ce să o folosească!

Vreau să vă mai povestesc despre o imagine foarte nostimă pe care am gasit-o în povestea Expediția. Este acolo un cățel de curte care este foarte obosit deoarece a visat ca a dezgropat un os mare, plin de măduvă și cu robinet. Dă cățelul din codiță în partea dreaptă, gata se deschide robinetul și curge măduva. Dă cățelul din codiță în partea stângă, robinetul se strânge. Este un lucru cert, Mircea Sântimbreanu știe să imagineze povești!

Iar toate poveștile din acest volum au în comun imagini dintr-acestea poznașe, dar și tema – să îl ajute pe copil să devină un pic mai responsabil. Poveștile nu sunt moralizatoare într-un mod direct, degetul arătător nu este ridicat amenințător, spectrul pedepsei nu este prezent. Totul se desfășoară în joacă, doar că la final rămâne nerostită o întrebare, iar autorul mizează pe acest fapt. Copilul simte că povestea nu s-a încheiat, că mai trebuie spus ceva și el va continua povestea în direcția normei comportamentale acceptate, a atitudinii de dorit... și cum acest lucru vine de la sine, el va fi mai ușor de acceptat și de pus în practică. Trebuie să recunoaștem că este un pic de măiestrie pedagogică aici. A-l pune pe copil în situația de a spune ceea ce este bine și ce nu, are avantajul de a-i arăta că el știe deja acest lucru și că nu-i rămâne altceva de facut decât să îl pună în practică.

Uite, povestea Căluțul, în care tatăl proaspăt întors de la muncă este luat de nou și transformat în căluț care trebuie să sară peste piscuri semețe, să zboare peste râuri, să se strecoare printre prăpăstii știute și neștiute. Dar căluțul obosește și ar vrea să se ridice în două picioare, să se așeze pe fotoliu, să citească ziarul și să bea un pahar cu apă și o roagă pe fiică să îl ajute, dar aceasta are acum grijă de căluțul de lemn. Lui îi face acum culcuș, lui îi dă apă din căuș, lui îi potrivește perna de pluș... și nițeluș, nițeluș adoarme și ea în culcuș. Atunci „tata se apropia, o învelea în plapumă, îi punea perna sub cap, iar căluțul îl așeza alături, pe noptieră. Atunci fetița deschidea o clipă ochii și murmura toropită: [—] Vezi ce rău ești tu, tată! Nu iubești deloc căluțul... Nici nu-l lași să doarmă ca oamenii. Săracu’ de el... Și adormea suspinând.“

Copilul se trezește că ia partea adultului, că propune chiar el norma comportamentală caci cel puțin, la nivel declarativ, el nu se va identifica cu personajul care face drăcării. Revine părintelui responsabilitatea de a folosi cu pricepere acest moment în viitoarele negocieri pe care le va purta cu fiul sau fiica, negocieri duse pe teme ca spălatul pe dinți și mâini, curățenia în cameră, acordarea de ajutor în mici treburi casnice, în explicarea unor comportamente și a consecințelor lor.

Citind aceste povești, nu pot să nu pun în oglindă, copilul de ieri și copilul de azi. Nu sunt interesat de diferențele dintre ei, ci mai degrabă de faptul că, indiferent de vremuri, necesitatea de a fi politicos și responsabil nu a încetat niciodată să fie un lucru bun. Faptul că această valoare nu mai este la fel de apreciată este o altă poveste. E bine să mai facem un pas și să înțelegem că adevărata politețe nu stă doar în gesturile exterioare ci și în gândurile care dau sens acestor norme comportamentale.

Temă: Efectul politeții asupra stării de bine.

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: ANGI PETRESCU - TIPĂRESCU

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

---

Dat la cules 11.01.1966. Bun de tipar 25.05.1966. Apărut 1966. Comanda nr. 7424. Tiraj 36180. Broșate 34100 + legate 2080. Hârtie: offset A. de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale:  4,9. Coli de tipar: 7. A.T. : 12284. C. Z. Pentru bibliotecile mici 8R – 93 

---