Hendrik de Mol şi Planeta de Jad

            Sufletul este un spaţiu imens şi fiecăruia în parte îi revine sarcina de a-l cartografia. Sunt unii care ar spune că treaba aceasta nu poate fi făcută la vârste mici deoarece experienţa nu-i suficientă, iar gândirea cu toate procesele ei nu-i gata să dea maxim de randament, încă ne aflăm în stadiul de dezvoltare şi perfecţionare. Nu zic nu, au dreptate, nu putem cere unui copil să abstractizeze şi generalizeze la nivelul unui adult. Dar mă întreb, câţi adulţi reuşesc să distileze esenţialul din experienţele pe care le trăiesc, câţi adulţi reuşesc să descopere modele repetitive de comportament în situaţii diferite, câţi adulţi reuşesc să-şi accepte adevăratele motive care-i împing spre un fel de a fi sau altul. Direcţia aceasta este una serioasă şi credeţi-mă nu exclude deloc aventura, îmi imaginez răsturnări de situaţii, negări, alianţe, prietenii, tratate de pace şi războaie duse pe teren propriu, chiriaşi daţi afară cu forţa sau poate doar convinşi să se mute deoarece acest imobil începe să se mişte pentru a-şi găsi adevărul propriu.

            Mi-e teamă însă că această explorare la vârste adulte este amânată, este tărăgănată din diverse motive şi pricini dar acest lucru ar putea fi remediat dacă de la vârste mici copiii ar fi puşi în situaţia de a analiza nu doar enunţuri de probleme şi fraze ci şi trăiri, sentimente şi emoţii, atitudini şi comportamente. Este necesar un efort consistent şi un raport mai mare de 1:1 de partea adulţilor, faţă de cea a copiilor, iar printre instrumentele folosite nu trebuie să lipsească povestea, măcar pentru simplul fapt că poveştile sunt pe placul copiilor.

            Astăzi vă prescriu o poveste ce se dă în caz de bullying, dar vă asigur că efectele ei sunt vizibile şi în alte planuri cum ar fi stima de sine, încrederea, curajul, perseverenţa. Nu vreau să povestesc deoarece este vorba de o aventură straşnică şi asta ar fi echivalent cu a vă povesti cât de bune au fost cireşele pe care tocmai le-am mâncat şi să vă spun că-mi pare rău că nu mai am şi pentru voi. Dar vreau să vă stârnesc şi plec de la premisa că aţi citit primul volum al seriei despre care am scris aici… şi avem aşa, cu liniuţă:

- unchiul Severin are parte de o transformare cu ceva pete de culoare;

- Hendrik capătă puteri discreţionare asupra unei gâgâlici;

- Calavera rămâne la fel de scelerat şi ahtiat după putere;

- Wilhelmina dobândeşte o nouă înfăţişare şi are replici mortale;

- avem parte de aventură pe Planeta Monştrilor şi tragem la Şopârla Depresivă;

- avem ocazia să învăţăm alături de Hendrik ce înseamnă un raport de putere şi o schimbare la 180 de grade a acestui raport;

- ne întâlnim cu Ursul de Jad care Meditează sub Cireşul Înflorit.

            Am să mă opresc aici pentru că am impresia că dezvălui prea multe, dar ca să-mi ostoiesc dorinţa de a povesti am să vă spun o întâmplare cu Diego Armando Maradona. Eram undeva prin  ’90,  veneam după o perioadă în care culorile lipsiseră iar acum descopeream luciul surprizelor şi gustul gumei de mestecat – FINAL. Eram un împătimit al surprizelor, îmi aduc aminte şi acum cât am alergat după un Marco Tardelli, dar cel mai râvnit era numărul 30, Diego Armando Maradona şi uită-mă pe mine în ziua aceea cum am întins moneda de 5 lei şi am ales o gumă din cele câteva care stăteau peste maldărul de seminţe prăjite. Eram în curtea şcolii, un pici care desfăcea ambalajul cu grijă căci uneori se lipea pe margini şi aveai ocazia să rupi surpriza, o clipă m-am oprit în loc şi am făcut roată cu ochii în jurul meu, eram singur, eram salvat şi nu atât eu cât surpriza cu numărul 30…DA! îmi căzuse Maradona, mie îmi căzuse Maradona, îl aveam pe Maradona nou-nouţ, ţiplă… era al meu. Bucuria a durat puţin, în mintea mea i-am văzut pe cei mari care vin şi-mi cer să vadă ce mi-a căzut… m-am prăbuşit în mine, nu am putut suporta dezastrul imaginat, cine m-ar fi crezut pe mine, cine mi l-ar fi dat înapoi pe Maradona al meu… am strâns surpriza în pumn, trebuia să fac orice să o salvez deşi în preajma mea nu era nimeni. Aş fi putut s-o pun liniştit în buzunar şi să-mi văd de-ale mele, dar nu, mintea îmi propunea tot felul de scenarii în care invariabil o pierdeam. Am strâns-o în pumn şi până acasă nu i-am dat drumul. Mult timp a stat în clasor la distanţă de 10 numere faţă de Marco Tardelli, dar asta până într-o zi când… dar asta-i altă poveste.

            Vă provoc să vă amintiţi de când eraţi mici dacă aţi fost tachinat sau aţi tachinat, să vă amintiţi teama provocată de anumite persoane cărora le căzuserăţi cu trosc, bumbăceala şi răutăţile suportate sau generate, să vă amintiţi planurile de răzbunare şi lungile lupte imaginare din care ieşeaţi învingător, să vă amintiţi cum s-au rezolvat lucrurile şi dacă acum aţi putea da un exemplu de comportament / atitudine potrivită unei astfel de situaţii. Dacă nu puteţi să faceţi acest excurs, Hendrik de Mol vă ia de mână şi vă va conduce firul gândurilor şi spre astfel de momente, vă asigur! în continuare putem învăţa lucruri.

Te(a)mă: BAU!

Autor: K. J. MECKLENFELD

Copertă: RASA KAPER

Editura: Univers, 2016

ISBN 978-606-771-072-4

Când d'Artagnan a fost să fie fată

            Se poate lupta pentru pace? Răspunsul este da, numai că această luptă trebuie să aibă loc înainte de începerea războiului propriu-zis. Să vedem lupta pentru pace ca pe o profilaxie pentru prevenirea războaielor şi păstrând cadrul acestei comparaţii să ne întrebăm care să fie agenţii implicaţi în acest proces profilactic.

            Mircea Şerbănescu ne propune o variaţiune pe o temă recurentă, specifică timpurilor comuniste şi anume lupta împotriva înarmării – aici o altă poveste pe această temă, pacea este aceea care trebuie să domnească, înfrăţirea între popoare este idealul suprem.

            Povestea se construieşte pe baza unui schimb de scrisori dintre două adolescente aflate în pragul majoratului, una româncă, cealaltă nu. Bunicul primei, imaginează plecând de la acest schimb epistolar, o poveste care se desfăşoară pe tărâmul celeilalte. Spun bine tărâm căci lucrurile care se petrec acolo ţin de o altă realitate. Dar chiar şi aici tinerii îşi pun cu acuitate probleme legate de sensul vieţii…”în jur era mulţimea. Un ocean în tumult. Şi eu, o picătură infimă, pierdută în imensitate. Cufundată adânc, neînsemnată, anonimă cu totul. Dar am simţit că gândurile tuturor urmau acelaşi făgaş ca şi ale mele, am ieşit din mine ca dintr-o găoace, dacă mă înţelegi, şi din clipa aceea n-am mai fost simplu „eu” sau , mai exact, am fost şi EU, dar în acelaşi timp şi TOŢI. Toţi!” iată ce simte cealaltă şi pe care bunicul o va numi d’Artagnan şi-i va scrie povestea.

            O fată într-un grup de trei băieţi, de trei muşchetari care răspund doar la ordinele Binelui, Adevărului, Frumosului, a idealului suprem, Pacea. Acest grup aflat la început de drum hotărăşte să dezlege misterul elicopterelor care brăzdează cerul, fără ca nimic să transpară prin ziare sau la televizor; să dezlege misterul automobilului negru ca un landou luxos care goneşte pe drumuri de munte; să dezlege misterul acelor oameni corect îmbrăcaţi, cu purtări impecabile dar a căror privire este rece şi fixă.

            Aceşti copii care generic pot fi priviţi ca viitorul de mâine al omenirii sunt agenţii profilaxiei căci simţul lor de responsabilitate îi împinge spre demascarea şi expunerea răului care poate fi provocat doar printr-o simplă apăsare de buton.

            E aici o poveste fantasmă sau poate doar o farsă a unui regizor excentric, nu ne putem da seama exact cât din realitatea aceasta este imaginată de bunicul scriitor şi cât este transcrisă ad litteram din scrisoarea celeilalte. Povestea nu este vie, ea este construită cu scopul de a răspunde unor solicitări venite din partea unor idealuri supreme. Personajele nu au nume ci împrumută numele muşchetarilor, acţiunea nu este fixată într-un loc precis, cu excepţia a două precizări (una la început şi alta spre final) nici nu suntem siguri că ne aflăm în altă ţară, spaţiul este creat pentru a facilita identificarea tinerilor cititori cu eroii acestor aventuri, eroi corecţi care-şi pun cu precizie probleme legate de responsabilitatea zile de mâine. Sigur, pe alocuri apar crâmpeie de viaţă interioară, dar ele sunt cuminţi şi se circumscriu portretelor tipice ale acelor vremuri…”şi-a întors spre mine perechea de ochi radioşi. Izvorau din ei lumini scânteietoare. Intuiam o altă structură consolidându-se sub pojghiţa subţiată a copilului cunoscut până atunci. Care-o fi trăsătura personajului, socotită esenţială de ea?” Acesta este un gând de-al bunicului care se simte responsabil pentru devenirea nepoatei, nu vrea să fie dezamăgit de omul cel nou care se pregăteşte să apară, el scrie povestea fetei d’Artagnan pentru a fi sursă de inspiraţie şi model de urmat pentru tinerii zilei de mâine.

Temă: Modalităţi de influenţare şi procedee de intervenţie în tandemul pace interioară / pace exterioară – scurt eseu autobiografic.

Autor: MIRCEA ŞERBĂNESCU (14 octombrie 1919, Cernăuţi – 21 iulie 2012, Timişoara)

Copertă şi ilustraţii: ESTERA TACKACS

Editura: Facla, Timişoara 1990

ISBN: 973-36-0009-1

Redactor: ION JURCA ROVINA

Tehnoredactor: IOAN. I. IANCU

Bun de tipar: 17.9.1988

Apărut 1989

Coli de tipar: 6,75

Vişinul înflorit

            Nimeni nu pune la îndoială necesitatea educării copiilor, discuţiile devin aprinse atunci când se vorbeşte de principii, metode, materiale, programe sau mai ştiu eu ce altceva. Dacă ar fi să comparăm sistemul, pe care-l denumim clasic, cu unele alternative, cum ar fi Waldorf, Montessori, Step by Step, Freinet sau Jena, vom constata deosebiri remarcabile…

                        - Bine, dar care sunt criteriile după care comparăm?

            Nu mai comparăm nimic, mai bine mergem în livadă şi avem grijă de copaci căci ia uite ce frumos au înflorit şi promit să dea roadă bogată, dacă avem grijă de ei. Un copac poate fi asemuit unui copil căci şi unul şi altul creşte, şi unul şi altul înfloreşte, şi unul şi altul produce fructe, şi unul şi altul se veştejeşte doar că fiecare are timpul lui. A, ş-ar mai fi şi altoirea, dar na! nu toţi putem fi I. V. Miciurin.

            Cred că este o provocare să vorbim de educaţia / educarea copacului, mi se pare că ar ieşi o poveste straşnică din treaba asta, dar lăsăm la dospit această idee şi vorbim câte ceva despre cartea de faţă.

            Scurte povestiri de câte 15 – 20 de rânduri fiecare asemenea unor pastile pe care copilul trebuie să le înghită pentru a se face bine, în cazul nostru, pentru a creşte frumos (se poate citi şi a face frumos) căci substanţa activă în aceste pastile este nevoia de a vedea copiii cuminţi, ascultători, vindecaţi de toate pornirile capricioase şi dătătoare de dureri de cap pentru părinţi.

            Sigur, exagerez cu bună ştiinţă, îmi dau seama că aceste poveşti pot fi folositoare doar că îmi pare că prin ele se urmăreşte obţinerea unui efect maxim cu un minim de implicare, este ca şi cum ai spune „Ia pastila asta şi te faci bine”. Pe tărâmul educaţiei cred că puterea exemplului personal funcţionează mai bine şi cu rezultate mai de lungă durată.

            Poveştile acestea mizează pe existenţa unei fibre morale a conştiinţei care intră în rezonanţă cu un sentiment de vinovăţie şi astfel se porneşte pe drumul schimbării. Uite, cum e în bucata Munca – „astăzi este sărbătoarea muncii, iar în casa aceasta numai eu şi mămica ta muncim, a spus tăticu. Iar tu, cel mai mic, chiar nimic nu faci!” Şi ăsta mic se responsabilizează straşnic şi se duce şi face târguieli, stropeşte florile-n grădină, mătură coridorul şi conchide eroic după ce ta-su îl mângâie pe creştet „de-acum ştiu şi eu ce înseamnă munca”

            Sunt momente din viaţa copiilor în care aceştia acţionează sub impulsul direct al nevoii de moment, fie că vorbim de curiozitate, fie că vorbim de alinare, nu contează, copilul trebuie să înveţe să-şi stăpânească aceste porniri „astăzi l-am chemat pe tăticu la telefon iar dânsul mi-a strigat: „De ce mă întrerupi de la lucru fără motiv?” Eu i-am răspuns: „Mi-era dor de matale, voiam să-ţi aud glasul. N-am să te mai stânjenesc fără motiv.” Şi mai târziu când mămica sună, fetiţa îi răspunde „Mămică, mă uit în cărţile cu poze. Nu mă tem c-am rămas singurică în casă. Dacă-ţi aud glasul la telefon, e ca şi cum ai fi lângă mine.” (Telefonul)

            În aceste poveşti vom găsi mai toate temele acelor vremuri, o vom găsi pe mama, pe bunica care spune poveşti, vom găsi gospodăria colectivă, vom găsi saltul tehnologic, vom găsi grija faţă de animale, grija de a mulţumi celor care ne ajută, vom găsi copii care devin buni şi cuminţi şi vom mai găsi şi o undă de tristeţe ca o părere de rău subtilă care îmi pare că se strecoară printre aceste scurte povestiri, cine ştie ? poate e doar nostalgia mea după nişte timpuri închipuite.

Temă: Mângâiaţi un căţel.

Autor: DORA GABE (28 august 1886 Dăbovik, Bulgaria – 16 noiembrie 1983 Sofia, Bulgaria)

Copertă şi ilustraţii: SIMONA RUNCAN

Traducere: MIHAIL MAGIARI

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: VINICIU GAFIŢA

Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU

Dat la cules: 03.06.1967. Bun de tipar: 14.02.1968. Apărut: 1968

Comanda nr. 7719. Tiraj: 20140 ex. broşate. Hârtie: ofset A, de 100

g/m². Format: 540x840/8. Coli editoriale: 3,80. Coli de tipar: 5. A.:

12043. C.Z. pentru bibliotecile mici: 8R – 93

           

            

Abecedar 1953 - 1954

            Astăzi, în apropiere de începerea unui nou an şcolar, deschidem abecedarul anului 1953, 1954. Suntem în urmă cu peste 60 de ani şi vă propun să urmăriţi a doua parte a călătoriei prin abecedarele acelor vremuri. Despre prima parte puteţi citi aici

De la bun început vă spun că nu apar modificări de substanţă la nivelul lecţiilor. În mare parte, conţinutul acestor abecedare este identic cu cel al abecedarelor apărute în perioada 1948 – 1952.

 

            Mici repere istorice:

- la 24 septembrie 1952 se modifică stema României. Astfel, noua stemă se găseşte la începutul abecedarelor din 1953 şi 1954;

- la 5 martie 1953 moare I. V. Stalin. Iată caseta tehnică a abecedarului din 1953

Dat la cules 17. II. 953. Bun de tipar 1. VI.953. Tiraj 267650 ex. Hârtie

s. velină 70x100 1/16 65 g.m. Coli editoriale7,220. Coli de tipar 5,125.

Preţul unui exemplar 2 lei. Comanda Nr. Pl. 1001, A 01799/952

Probabil s-au purtat discuţii aprinse despre cum trebuie să arate lecţia dedicată lui Stalin şi s-a muncit susţinut pentru ca această lecţie să apară la timp şi să fie conformă cu realitatea dorită.

- la 1 aprilie 1954 intră în vigoare noua ortografie a limbii române, elaborată de Academia R.P.R încă din septembrie 1953. Precizăm doar două modificări: înlocuirea literei â cu î  şi înlocuirea apostroful cu linioara;

            Ilustraţiile acestor abecedare aparţin lui Dem. Numele ca atare nu este precizat dar semnătura autorului se mai poate vedea pe unele planşe, iar asemănarea (mergând până la identitate) cu ilustraţiile abecedarelor anterioare este evidentă.

            Să deschidem din nou albumul cu poze, ipoteze şi comentarii:

- se schimbă ilustraţia copertei şi a paginii de gardă. Dacă până în 1952 pe copertă erau prezenţi doi copii (o fată şi un băiat) din 1953 până în 1954 este prezentă doar fata. Se renunţă la portul tradiţional şi dispare ideea cumva neplăcută sugerată de faptul că doi copii folosesc un singur manual. Dacă din 1948 – 1952 copiii îşi satisfac mai degrabă curiozitatea, ei stau jos şi se uită la ceva (poate şi de aceea există un singur manual, unul dintre ei a răspuns invitaţiei celuilalt) din 1953 pare să avem un răspuns la lecţie, fetiţa este în picioare ceea ce denotă o activitate în desfăşurare. Cred că acesta este momentul în care începe să se insinueze din ce în ce mai puternic ideea de a renunţa la aspectele rurale, la tot ce ţine de viaţa la ţară ca unică formă de trai. Încep să fie prezente aspecte care sugerează posibilitatea de a trai şi în alte condiţii (vom vedea la momentul oportun cum se modifică scena dormitorului).

- spuneam data trecută de felul cum evoluează grupul de copii de la pagina 25, până în 1953 ei se joacă de-a războiul şi am aflat (mulţumesc acum doamnei Simona Szakács) că aceste reprezentări au un trecut în abecedarele de dinainte de 1948 deoarece trebuia stimulat sentimentul de identitate naţională şi de motivare a efortului de război făcut de ţară. Din 1953 locul unor astfel de reprezentări războinice este inoportun, se glorifică acum pacea, înfrăţirea între popoare şi amintirea unor astfel de evenimente este marcată prin demonstraţii / manifestaţii, acestea din urmă fiind ilustrate acum.

- la pagina 26 corul de copii, o temă recurentă a ilustraţiilor pentru abecedar sugerează evoluţia, trecerea de la viaţa la ţară la viaţa de la oraş. Pe de altă parte se poate observa lipsa uniformei şcolare, copiii se pot îmbrăca diferit, asta deocamdată.

- la pagina 35 băieţelul care bate toba, nu mai este un băieţel oarecare, el este un pionier. Apare cravata roşie (asta încă din 1951), iar cămaşa nu mai este deschisă la gât, sentimentul de libertate dat de această deschidere mi se pare a fi sugrumat.

- se modifică filatura de bumbac de la pagina 49, cel mai probabil ca urmare a retehnologizării. Textul lecţiei rămâne identic cu cel din 1952.

- descoperiţi trei asemănări şi cât de multe deosebiri reuşiţi între Lenuţa anilor 1948 – 1951 şi Lenuţa anilor 1952 – 1954.

- la pagina 59, ilustraţia lecţia „La joacă” se schimbă total din 1952. Dispare aspectul combativ, dispar însemnele naţionale, iar acţiunea capătă un sens neutru, cei patru copii, împreună cu câinele Jap se întorc de la joacă. Se pot observa schimbări şi la nivelul vestimentaţiei, dacă până în 1952 hainele par a fi de anoste, din 1952 hainele par a fi cumpărate din magazin.

- deschidem la pagina 68, unde îl găsim pe Mircea, care până în 1953 este ucenic şi-şi face mama mândră şi fericită căci fabrica în care învaţă a câştigat întrecerea în muncă şi mama îl laudă „Bravo băiete!” Din 1954, Mircea este muncitor, el vine acasă foarte bucuros, şi fabrica lui a câştigat întrecerea în muncă, şi mama îi spune „Bravo fiule!”

- în 1954, lecţia despre V.I.Lenin se modifică total, iată textul lecţiei: „V.I.Lenin a fost conducătorul iubit al oamenilor muncii. El i-a învăţat să lupte împotriva moşierilor şi capitaliştilor. Capitaliştii şi moşierii îl urau şi voiau să-l distrugă. Dar Lenin a luptat mai departe pentru binele poporului muncitor. Sub conducerea lui, muncitorii şi ţăranii au alungat pe moşieri şi pe capitalişti. Lenin a murit dar amintirea sa trăieşte în inimile oamenilor muncii, de pretutindeni.”

- în 1953, textul lecţiei despre Stalin este acesta: „I.V. Stalin a fost marele conducător al Uniunii Sovietice, marele conducător şi învăţător al tuturor celor care muncesc. Numele de Iosif Visarionovici Stalin e un nume drag tuturor oamenilor muncii. De tovarăşul Stalin a auzit toată lumea. Tovarăşul Stalin a fost cel mai bun prieten al copiilor. El a luptat toată viaţa lui ca ei să fie fericiţi. Iosif Visarionovici Stalin, înţeleptul şi iubitul conducător al celo care muncesc, a murit la 5 martie 1953. Învăţătura lui călăuzeşte pe toţi oamenii muncii.”

- în 1954, lecţia despre Stalin va avea următorul conţinut: „I.V. Stalin a luptat tot timpul vieţii sale pentru binele oamenilor muncii. I.V. Stalin a fost elevul credincios şi cel mai apropiat prieten al lui Lenin. Sub conducerea lui I. V. Stalin a învins Armata Sovietică pe fascişti. Ea a eliberat de asuprire şi ţara noastră. I. V. Stalin a murit. Poporul nostru păstrează cu recunoştinţă memoria sa. Poporul Uniunii Sovietice şi oamenii muncii din lumea întreagă urmează învăţăturile lui V.I. Lenin şi I.V. Stalin.” Acesta este ultimul an în care apar lecţii despre Lenin şi Stalin.

Iepuraşul încrezut

            Ştiţi voi cine-i şef în pădure? Unii ar spune că ursul, dacă este să luăm în considerare forţa brută. Alţii ar spune că vulpea, dacă este să luăm în considerare şiretenia. Probabil, câţiva l-ar nominaliza şi pe lup, dacă ar fi să se ţină cont de mărimea foamei. Ştiu sigur însă că nimeni nu s-ar gândi la un iepuraş. Şi cum ar putea un biet iepuraş să fie şef ! Acum, dacă stăm un pic şi luăm în considerare toate bancurile care se fac se seama iepuraşului şi felul, de multe ori onorabil, în care se descurcă, parcă am vedea ceva calităţi de lider. Dar nu, iepuraşul din această pădure nu este un miştocar care dă gata forţa brută prin replici tăioase, care lasă inamicul paralizat, cu gura căscată. Iepuraşul nostru nu flutură codiţa în aer şi le dă cu sâc celor mai feroce animale doar pentru că este prieten cu leul.

            Avem un iepuraş care ştie de frica vulpii, a lupului şi care s-a cam săturat să fie hăituit prin pădure. I-ar plăcea şi lui să stea liniştit într-o poieniţă şi să ronţăie o rădăcină de nap sau să decojească o varză pentru a ajunge la miezul ei dulce. Ei, dar unde sunt zilele astea când prin apropiere amuşină botul pofticios la vulpii.

            Zilele acestea nu sunt departe pentru că iepuraşul nostru îşi însuşeşte puşca unui vânător adormit şi se hotărăşte să îndrepte lucrurile. De acum încolo el va fi şeful, căci în pădure, şef este cel care deţine puşca şi asta o ştie orişicine, nu trebuie demonstrat. Dacă nu mă credeţi mergeţi într-o zi în pădure cu puşca şi în altă zi fără puşcă, dacă mai aveţi timp încercaţi o comparaţie între cele două zile.

            În pădure, puşca este simbolul autorităţii absolute, fapt pentru care vulpea se lasă evacuată din propria-i casă fără să vocifereze prea mult. Acum iepuraşul este stăpân peste pernele moi umplute cu puful a nu ştiu câtor găini, peste locşorul acesta minunat pe care vulpea l-a dichisit cu mult bun gust. Dar parcă în cameră se simte în continuare privire de vulpe… a, da! sunt portretele părinţilor şi bunicilor vulpii, portrete care stau atârnate pe perete şi care nu au ce să caute într-o casă de iepure, fapt pentru care sunt puse iute pe foc. A, şi tocmai bine a picat această iuţire a focului din vatră căci iepuraşului nostru îi este foame.

            El are invitaţi la cină pe ceilalţi iepuri care la început se sfiiesc să treacă pragul casei vulpii, dar iepuraşul nostru începe o tiradă despre vitejia lui, flutură puşca în aer şi simte nevoia de a fi adorat. Puşca, simbolul autorităţii absolute trebuie să impună respect nu numai în faţa altor neamuri ci şi în faţa celor de acelaşi neam… şi ţineţi cont ca mâine când veniţi să îmi aduceţi o varză proaspătă, nu ca cea de astăzi, seacă precum căpăţânile voastre. Ş-acum căraţi-vă cu toţii !

            Puşca, simbolul autorităţii absolut are tainele ei, pe care un iepuraş mic ca al nostru nu le stăpâneşte. Dar dacă nu ştii, nu te afectează. Eh, ar fi aşa dacă n-ar şti nimeni, dar uite că sunt unii care ştiu că puşca, pentru a fi simbolul autorităţii absolut trebuie să fie încărcată. Şi s-a dus vorba că puşca iepuraşului nostru nu ar fi.

            Vulpea şi lupul se hotărăsc să facă o încercare de revendicare a locului în pădure, de recăpătare a statutului pierdut, fapt pentru care îl provoacă pe iepuraşul nostru. Şi când vulpea se întrece cu gluma, iepurele trage, dar trage degeaba, puşca nu zice nici fâs. Aşadar, puşca nu e încărcată, iar din simbolul autorităţii absolut devine simbol al ridicolului absolut. Vulpea şi lupul sunt din nou stăpâni!

            Dar puşca are tainele ei, pe care un iepuraş bătrân, scăpat probabil cândva, demult, ca prin urechile acului de puşca unui vânător, le ştie. El cere puşca şi îşi dă seama că este încărcată, mai trebuie să fie doar armată şi abia atunci devine simbolul autorităţii absolute în pădure.

            Această poveste este scrisă sub formă de piesă de teatru de către Serghei Mihalcov, care este şi autorul versurilor imnului de stat al URSS şi al Rusiei. Este o poveste cinstită pe marginea căreia se pot infera judecăţi de valoare susceptibile şi ele la rândul lor de a fi discutate.

Temă: Numiţi prima comunitate care vă vine în minte şi definiţi-i simbolurile autorităţii.

           

Autor: SERGHEI MIHALCOV (13 martie 1913, Moscova – 27 august 2009, Moscova)

Copertă şi ilustraţii: E. RACIOV

În româneşte: VIRGIL TEODORESCU

Traducere din limba rusă: I CENUŞE

Titlu original ЗАЙКА – ЗАЗНАЙКА (1952)

Editura: Tineretului

Redactor de carte: Dan Faur

Tehnoredactor: Silaghi Alex.

Corector: Ani Riza

Dat la cules 21.XI.53. Bun de tipar 27.I.55. Tiraj 24000+100. Hârtie Velină 

mată ediţii de 80 gr. / m.p. Coli de tipar 7,50. Coli de editură 4,76. Ft. 210 x 270. Com. editurii 969 Ediţia I. Preţul per exemplar lei 5,30. A. 02248. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 S)