sâmbătă, 27 octombrie 2012

Păţaniile Pinocchiettei


            Tot gândindu-mă la povestea aceasta, am ajuns să pun faţă în faţă două concepte, cel de istorie şi cel de poveste…Istorie poate însemna şi păţanie, iar orice păţanie îşi are povestea ei. Istorie poate însemna şi un complex de ştiinţe care se ocupă de devenirea unei societăţi, dar şi povestea poate fi privită ca o ştiinţă care se ocupă cu devenirea persoanei, ajungând chiar la rafinament dacă vorbim de poveştile terapeutice. Putem vorbi de istoria de viaţă a unui personaj, dar şi de povestea vieţii unui om concret. Putem trăi istoria citind o poveste, putem face istorie scriind o poveste, de cele mai multe ori, dar sunt momente în care citirea unei poveşti poate face istorie. Se spune că istoria se repetă pentru a ne da posibilitatea să învăţăm, nu ni se spune de ce se repetă poveştile… un răspuns simplu ar fi, pentru că sunt frumoase, iar timpul petrecut la poveşti nu face altceva decât să îţi îmbogăţească istoria ta personală de viaţă.
            Atenţie, urmează o reprezentare mecanică căci trecerea asta de la istorie la poveste şi invers îmi sună în cap ca un cuplu celebru – biela / manivela. Deşi acest cuplu pare a fi desuet astăzi în lumea trenurilor, el a asigurat înaintarea, iar înaintarea poate fi asemuită destul de uşor cu devenirea…să devenim ceea ce suntem şi pentru asta avem la îndemână poveştile ca instrumente şi istoria ca repertoar.
            Să devină un băieţel adevărat, acesta era visul lui Pinocchio, cum l-a împlinit, e poveste veche, cam de pe la 1880. Să devină o fetiţă adevărată, acesta era visul Pinocchiettei, cum l-a împlinit… ei, despre asta e povestea de faţă.
            Un principiu ne spune că dacă ceva nu funcţionează, încearcă altceva. Prin urmare dacă ceva funcţionează şi urmăreşti producerea aceluiaşi rezultat într-o altă situaţie fă ca mai înainte. Cum a ajuns Pinocchio să fie băieţel adevărat? A trecut printr-o mulţime de peripeţii. Cum va ajunge Pinocchietta să fie o fetiţă adevărată? Ei bine, trecând prin acelaşi tip de peripeţii.  Povestea Pinocchiettei se foloseşte de elementele structurale ale poveştii lui Pinocchio, pe care le adaptează reuşind să ajungă la efectul dorit… şi anume, transformarea Pinocchiettei în fetiţă. Avem şi aici o zână bună, o echipă de doctori veniţi să o ajute pe Pinocchietta, care-şi pierduse vocea, trecând printr-o păţanie, în urma căreia a ajuns stană de piatră… dar să-i ascultăm pe „cei trei discipoli ai lui Esculap, care nu erau alţii decât un Mierloi, un Papagal şi un Păianjen. Cel dintâi vorbi Mierloiul (care avea aerul că e mai învăţat decât toţi), pe un ton solemn, începând să spună că paralizia limbii provenea, în acest caz, din faptul că pacienta pălăvrăgise mult în clasă şi mâncase prea multă îngheţată. Vorba lungă oboseşte limba. Frigul din îngheţată, când atinge un organ delicat ca limba, obosită şi aşa de trăncăneală, atacă direct fibrele, provocând întâi un fel de reumatism şi ducând apoi, în cazul când nu e îngrijită la timp, la paralizie.
            Papagalul dădea din cap, având aerul să spună că el e de altă părere. Începu prin a-şi cere iertare că nu este de acord cu ilustrul său coleg, dar repetă în mare parte ceea ce spusese Mierloiul şi apoi, cu o voce puţin ascuţită, afirmă că adevărata cauză a paraliziei se datora minciunilor prea multe pe care fetiţa le spusese maică-si.
            Pinocchietta, care auzise totul, îşi ascunse ruşinată capul sub plapumă. Papagalul vru să demonstreze, la rândul lui, că ştie şi el multe lucruri, afirmând că minciunile, în momentul când sunt spuse, lasă în urma lor o toxină foarte dăunătoare pentru limbă. Persoanele care-şi dau seama la timp de acest lucru şi încetează să mintă rămân în general numai cu un bâlbâit. Dar cele care continuă să spună minciuni ajung iremediabil la o completă paralizie.
            Păianjenul, care ascultase cele spuse cu mult scepticism, interveni spunând că un bun tratament cu păienjeni electrici pe limbă şi o serie de puncte de foc puteau să ducă la un bun rezultat.”
            Cert, Pinocchietta are şi ea parte de aventurile ei, este transformată în stană de piatră şi vândută la o licitaţie, care a avut loc în comuna Credulelor, trăieşte pe pielea ei legenda Aracnei; este transformată în sirenă şi evadează din tărâmul de sub ape dar ajunge în mâinile piraţilor, or se ştie că piraţii au o oareşce propensiune, atunci când vine vorba de sirene.
            Şi mai sunt ceva aventuri până ce Pinocchietta devine fetiţă adevărată şi îl întâlneşte pe fratele ei Pinocchio şi pe tatăl ei Geppetto. Da, Geppetto are o soţie, pe Geppetta. La un moment dat se pare că cei doi s-au certat, preferând să-şi facă fiecare propriul odor… nu intrăm în intimităţile lor.
            Îmi mai place această poveste deoarece nu suferă de „logica de frigider” şi anume, ea are răspunsuri fireşti la întrebări care-ţi apar pe măsură ce citeşti.

Tema, este mai mult o provocare: Găsiţi orice fel de informaţie despre autorul acestei cărţi.

Autor: EMILIO MANLIO BOLOGNA
Copertă şi ilustraţii: CONSTANTIN NIŢULESCU
Traducere: DRAGOŞ VRÂNCEANU
Titlu original: Le avventure di Pinocchietta (La sorellina di Pinocchio) (1958)
Editura: Tineretului

Redactor responsabil: Mimi Westfried
Tehnoredactor: V. Postelnicu
Dat la cules: 09. 10. 1964. Bun de tipar: 12. 04. 1965
Apărut: 1965. Comanda nr. 6282. Tiraj: 25120. Hârtie:
offset B de 100 g/m2 70x100/16. Coli editoriale: 5,43
Coli de tipar 6. AT 12393. C. Z. pentru bibliotecile
mici 85 – 93-R.

vineri, 19 octombrie 2012

Totul pentru un leu

Această carte poate fi câştigată aici.

            Care să fie misterul circului? Din ce este făcut lipiciul lui, astfel încât copiii stau cu gurile căscate şi pot fi cuminţi zile întregi, dacă este vorba de câteva bilete la circ? Care este impulsul care-i trezeşte pentru a ajunge la timp la matineu? Ce vis îi determină să se dea jos din tren, pentru a trage o raită prin împrejurimile cortului înalt, bine întins şi frumos colorat? Este o întâlnire la mijloc de drum, copilul vine cu deschiderea lui spre poveste, iar circul vine cu lumea lui de poveste, o lume în care realul este acoperit de măşti, costume, este escamotat prin jonglerii şi tertipuri, este scos din joben sub formă de iepure, este pus să facă sărituri mortale la trapez, este apăsat pe nas şi luat ca partener de joacă, este dresat şi răspunde cuminte la formula de halei hop… este realul ghiduş, care nu te ceartă şi este dispus să se joace cu tine… atâta timp cât îţi plăteşti biletul de intrare. Pentru unii, acest bilet costă bani, sunt alţii care plătesc cu timpul pierdut şi puţini sunt cei care intră… dar am intrat pe tărâmul adulţilor şi noi vorbeam de copii.
            Şi tot un copil este şi Nae Deşteptul, un băieţel de unsprezece ani, pe care îl ştim dintr-o scriere anterioară, dar dacă nu-l ştim, nu-i nimic, vom afla în curând ce-i poate pielea. El urmează să facă un voiaj la Bucureşti, pentru a-şi petrece vacanţa de iarnă la unchiul Titi, asta, drept răsplată pentru notele bune de peste an. Lucrurile sunt simple, dar nu sunt aranjate deoarece nu există un geamantan în toată casa. Asta nu este o problemă pentru Toni Cuţit, prietenul lui Nae, care îi va da un geamantan, o bijuterie nu alta… nici Jean Marais nu are un asemenea geamantan. Este vorba de o cutie de îngheţată Polar, nou-nouţă. Toni Cuţit este ucenic la Cooperativă şi se îndeletniceşte cu transportul bunătăţilor, cu ajutorul unui triciclu cu dulap, pe care este pictat un tort mare cu frişcă, iar sub el cu litere mari colorate scrie aşa:

„VĂ RUGĂM, OAMENI MATURI,
DAŢI COPIILOR PRĂJITURI!”

            Cum călătorului îi şade bine cu drumul, Nae porneşte spre Bucureşti, nu înainte de a promite că va fi un exemplu de cuminţenie. Ce-am promis şi ce-am comis sună scurt şi prevestitor un titlu de capitol, căci la oprirea trenului într-o staţie, Nae vede garate vagoanele Circului Pedro-Pedro, nu rezistă ispitei şi coboară, are timp cincisprezece minute pentru dus, văzut şi întors… socoteala nu-i iese şi rămâne de căruţă, a! pardon, de tren. Nu se panichează, fiind un băiat deştept şi vede – lăsăm partea cu paharul plin pe jumătate în seama celor interesaţi, am putea să-l numim aici pe Ahab-Ben-Buhr, un dresor nemilos de tigri Royal, dezgustător şi pus pe răutăţi căci nu-i place concurenţa şi este dispus să facă orice pentru a scăpa de ea. Concurenţa este leul Leon, faima Circului Pedro-Pedro, dar care acum nu mai face doi bani, de când dresorul lui, Mustafa, a dispărut subit din circ, toată lumea îl bănuieşte pe Ahab-Ben-Buhr, dar nimeni nu poate dovedi nimic – ziceam că Nae nu se sperie şi se hotărăşte să vadă circul mai bine şi iată că îl întâlneşte pe doctorul Prill, un faimos dentist de animale, el însuşi fiind o maimuţă. Doctorul Prill simte potenţialul lui Nae şi îi povesteşte despre amărăciunea leului Leon. Nae se hotărăşte ca între cele două trenuri, cel pierdut si cel pe care îl va lua spre Bucureşti, a doua zi dimineaţă, să îl salveze pe Leon.
            Salvarea leului Leon are loc şi este spectaculoasă, nu amintim decât beţia cruntă a lui Ahab-Ben-Buhr pusă la cale de Doctorul Prill, evadarea tigrilor Royal şi escapada lor în oraş (cel mai bine se vor simţi la măcelărie), strângerea de alimente şi hrănirea leului Leon, căci de la Ahbebe (toată lume îi zice aşa lui Ahab-Ben-Buhr, e mai simplu) mânca doar bătaie, numărul senzaţional executat de Nae, Doctor Prill şi Leon, mulţimea dezlănţuită, recuperarea dresorului Mustafa, mai precis a memoriei acestuia (şi-o pierduse în urma unui accident pus la cale de Ahbebe), reîntâlnirea emoţionantă dintre Mustafa şi Leon, multiplele contracte propuse de domnii Ostiapenco, directorul Circului Mare din Moscova, Ronai de la Budapesta, Alberto din Brazilia, Kuku-Rucu de la circul din Tokio, domnul Gérard de la Paris, maestrul Giulio de la Roma, Van de Loch de la Stockholm, Kaţov de la Circul Mare din Sofia şi înaintea tuturor, tovarăşul Popescu, de la Circul de Stat din Bucureşti, toţi directori de circ dornici să îl aibă pe Nae în programul lor, dar Nae ştie care îi sunt interesele la unsprezece ani…
            O poveste asemenea unui spectacol de circ, în care râzi cu gura până la urechi, care are suspans, în care eroii sunt un pic altfel decât ca în viaţa reală… nu trebuie să plăteşti cu bani sau timp pierdut, este suficient să ai inima deschisă pentru a intra, pentru a te putea bucura ca un copil…gongul este deja la a treia bătaie!

            Temă: Cum spuneam, gongul este deja la a treia bătaie. Cum v-aţi pregătit de spectacol?

Autor: NAE DEŞTEPTUL adică ANNA MÉLIUSZ (18 mai 1920, Cluj-Napoca – 13 ianuarie 1998, Bucureşti) şi JÓZSEF MÉLIUSZ (12 ianuarie 1909, Timişoara – 5 decembrie 1995, Bucureşti)
Copertă şi ilustraţii: Nenea TARU
Traducere: PETRE BOKOR
Titlul original: Én és az oroszlán (1971)
Editura: Ion Creangă


                                  Lector: IOANA RICUS
                                  Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI
                                  Apărut: 1971. Comanda nr. 169. Coli de tipar: 12,75


duminică, 7 octombrie 2012

Farfurii zburătoare


            Mă întreb ce anume din realitate poate fi prins mai bine în cuvintele unei poveşti şi ce anume poate fi prins mai bine în cuvintele unei poezii? În acest moment, mi se pare că povestea expune realitatea asemenea unei fotografii, pe când poezia expune realitatea asemenea unui tablou pictat de un maestru. Fac abstracţie atunci când vorbesc de fotografie de faptul că se poate ţine cont şi aici de compoziţie şi tot felul de legi, care o ridică la rangul de artă, eu am în vedere fotografia de casă, să-i zic aşa, nu pe cea de atelier. Fotografia prinde între marginile sale un moment trecător şi-l transformă într-o eternitate mică, pentru a-l reda ochiului privitor la orice oră va voi acesta. De fiecare dată fotografia va fi aceeaşi şi nu importă ochiul privitor, ea se va oferi cu aceeaşi dărnicie oricui este dispus să uite… sau să se uite? Oricum una dintre astea două, dacă nu cumva chiar amândouă. Şi poeziei îi place momentul, dar nu oricare ci mai ales cel inefabil, cel pentru care trebuie să lupte, pentru a-l prinde, mai bine spus pentru a-l surprinde asupra clipei dătătoare de sens. Există un punct care poate răsturna ordinea normală, firească a lucrurilor… ei bine pentru acel punct, pentru acel moment poezia duce bătălia ei. La fel şi pictorul, el reuşeşte cumva să încarce culorile cu un fluid, care face ca tabloul să fie viu spre deosebire de fotografie care este destul de rece.
            Cartea de faţă este o carte de poveşti, doar nu ne apucăm acum să credem în farfurii zburătoare şi totuşi nu este o carte de poveşti pe de-a întregul, căci pe alocuri sunt prezente momente care răstoarnă ordinea firească a lucrurilor. Uite câteva exemple:
            - venea iarna şi nouă nu ne plăcea iarna decât pentru faptul că dealurile de zahăr rece deveneau dintr-o dată, spre primăvară, de zahăr ars. Şi totul se petrecea într-o singură dimineaţă când noi dormeam.
            - odihna e ca o floare: îi rupi o petală, din ce în ce mai multe şi apoi oboseşti.
            - într-una din zile trecuserăm peste deal înspre pădurea care se zbătea plină de flăcările lui octombrie.
            Momentul care poate schimba sensul lucrurilor este accesibil oricui. Totuşi nu oricine vede o pădure de foioase toamna, vede şi flăcările lui octombrie. Cum treci dincolo de fotografie, rămâne un mister, la fel ca şi intuiţia formidabilă pe care o descoperi împlinită peste timp. Mă refer aici  la comprimarea informaţiei, la un moment dat în carte apar câteva personaje extraterestre care explică unor copii cum pot încăpea o sumedenie de lucruri într-o bilă. Cartea a apărut în 1969 şi nu ştiu cât de accesibilă era pe atunci tehnologia de comprimare/arhivare a informaţiei, prin împăturire şi cu ajutorul unor calcule simple de adunare şi scădere.
            Povestea oferă fotogramă cu fotogramă accesul la o copilărie trăită la ţară, unde toate veneau fără să ne dea cineva de ştire fiindcă aşa veneau dintotdeauna lucrurile şi întâmplările acolo, la ţară. Sub cerul înzestrat cu stele (unele locuite) şi mirosind a iarbă de jur împrejur se presupune că se poate naşte mai uşor întrebarea existenţială. Derulând cu viteza potrivită aceste fotograme obţinem un film despre un tablou celebru.

            Cartea conţine şi germenele viitoarei poveştii Templul otrăvii, apărută în 1970 în colecţia Clubul Temerarilor.

            Temă: Ce v-ar fi plăcut să inventaţi?

Autor: DUMITRU M. ION (26 septembrie 1947, Brăteşti, judeţul Argeş)
Copertă şi ilustraţii: MIHAI SÂNZIANU
Editura: Tineretului


Redactor: GH. D. VASILE
Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU
Dat la cules: 30.01.1969. Bun de tipar: 02.07.1969. Apărut: 1969.
Comanda nr. 8901. Tiraj: 9140. Hârtie: ofset A, de 100 g/m2 . Format:
700 x 1000/16. Coli editoriale. 7,75. Coli de tipar: 8,5. A.: 16887
C.Z. pentru bibliotecile mici: 8R – 93